Woolf abordează problema prejudecăților pe care majoritatea cititorilor o au față de cărți; față de poezie – să fie falsă, față de autobiografii – să fie măgulitoare, față de proză – să fie adevărată (sau cel puțin să pară?), față de cărțile de istorie – să ne satisfacă vanitatea și simțul patriotic. Întotdeauna avem așteptări, de multe ori nejustificate, care strică toată experiența lecturii.
Soluția, afirmă Woolf, este să înlături bagajul de idei preconcepute și să accepți exact ceea ce are de oferit cartea respectivă. Fair enough, right? Doar că nu facem asta mereu (este o meteahnă de care sufăr și eu). Acesta ar fi un început bun.
Woolf susține că dacă n-ai încerca să te detașezi de carte și să-i cauți nod în papură la fiecare pas (ca atunci când vii cu idei preconcepute că e o carte proastă – că nu-ți place autorul, că ultima lui carte pe care ai citit-o te-a făcut să regreți că ai cumpărat-o, că nu-ți plac cărțile cât un dicționar, etc), să o critici, ci mai degrabă să devii ”complicele” autorului - adică să nu stăm deoparte. Căci dacă alegi să îți deschizi mintea, atunci semne și aluzii de o finețe aproape imperceptibilă, întoarceri de propoziții, te vor aduce în prezența unei minți deosebite. Cu toate acestea, este foarte dificil să ne afundăm propria identitate în ceea ce citim, rezonând cu sentimentele și emoțiile evocate în pagini. Oricât de mult ne-am strădui, nu putem să ne afundăm cu totul, fiindcă mereu va exista în noi acel demon care șoptește, ”I hate, I love”, și pe acesta nu-l putem reduce la tăcere.
Dacă prima parte a cititului îndeamnă cititorii să-și deschidă mintea la infinitatea de impresii subtile din pagină, atunci cea de-a doua este cea de a judeca, de a compara – sarcină deloc ușoară. Să continui să citești o carte fără să o ai în față, să fi citit considerabil și cu suficientă înțelegere de-a lungul timpului pentru a face comparații edificatoare și pertinente – asta e dificil; este, totuși, mult mai dificil să mergi mai departe și să spui:”Nu numai că romanul/poezia cutare e de felul ăsta, dar e și de felul ăsta; aici reușește, aici dă chix; asta-i bine; asta-i rău.” Pentru a reuși într-o astfel de sarcină, un cititor are nevoie de atât de multă imaginație, bună cunoaștere și cunoștințe, încât este greu de de conceput că cineva este într-atât de înzestrat pentru a o duce la capăt.
Woolf încheie astfel eseul:
”I have sometimes dreamt, at least, that when the Day of Judgment dawns and the great conquerors and lawyers and statesmen come to receive their rewards – their crowns, their laurels, their names carved indelibly upon impersihable marble – the Almighty will turn to Peter and will say, not without a certain envy and when He sees us coming with our books under our arms, ”Look, these need no reward. We have nothing to give them here. They have loved reading.”