În definitiv, cine e fraierul care a citit cu adevărat toate dialogurile lui Platon, toate tratatele lui Aristotel, toate piesele lui Shakespeare, toate cărţile lui Goethe, toate romanele lui Marquez, toate epigramele lui Păstorel? Despre cele mai multe cărți am auzit de la alţii (bunici, unchi, învățători, profesori, academicieni, influenceri etc.), o parte considerabilă ni s-a şters cu desăvîrșire din minte, despre multe, prea multe nu am auzit niciodată nimic. Și nici nu vom auzi. Ați citit cumva Transcendent Kingdom: A Novel de Yaa Gyasi? Mă îndoiesc.
Pierre Bayard consideră, în mare, că există patru specii de cărţi despre care vorbim cu mare drag:
(i) Cărţi despre care nu ştim absolut nimic, fiindcă nu le-am avut niciodată în faţa ochilor și nici n-am avut norocul să citim cîteva rînduri despre ele ori să ni le prezinte un expert la TV (pp.21-29).
(ii) Cărţi pe care le-am uitat (în parte sau complet): e vorba de majoritatea cărţilor pe care le-am citit sau răsfoit cîndva, dar, mai ales, de cărțile pe care nu le-am citit (pp.55-62).
(iii) Cărţi pe care le-am parcurs cîndva şi le ştim într-o oarecare măsură, fiindcă sîntem profi la Litere sau Filosofie și trăim din asta (pp.30-42). Și
(iv) Cărţi despre care am auzit vorbindu-se (în recenzii, la o conferință academică, la un parastas literar mai animat etc.): acestea sînt, fireşte, cele mai multe (pp.43-54). De citit, am avut grijă să nu le citim.
Pierre Bayard susţine - şi pe bună dreptate - că noţiunea de cultură e „înainte de orice o chestiune de orientare. A fi cultivat nu înseamnă a fi citit cutare sau cutare carte, ci a şti să le identifici locul în ansamblul lor, a şti, aşadar, că aceste cărţi formează un ansamblu şi a fi în măsură de a situa fiecare element prin raport cu celelalte” (p.27).
Pe aceste temeiuri teoretice, Pierre Bayard edifică partea a doua a eseului, care constă în inventarierea situaţiilor în care putem fi constrînşi să vorbim despre ceea ce nu am citit (încă):
(i) „În viaţa mondenă” (pp.66-75): „Proust e sublim! Dar și Flaubert a fost genial, genial...”.
(ii) „În faţa profesorului examinator” (pp.76-85): „În căutarea timpului pierdut este, desigur, o capodoperă...”.
(iii) „În faţa scriitorului însuşi” (pp.86-95): „Maestre, mi-a plăcut teribil cum ați combinat versul alb cu versul liber. Felicitări!”.
(iv) „Cu fiinţa iubită” (pp.96-103): „Dragă, dar nu mai stingi odată veioza aia? Ce-ți bați capul cu cărțile? Toate sînt doar maculatură. E deja 11: 45. Mîine am ședință de catedră la prima oră...”.
Să văd cum vă descurcați :)