What do you think?
Rate this book
The Case of Wagner
Purchase of this book includes free trial access to www.million-books.com where you can read more than a million books for free. This is an OCR edition with typos. Excerpt from There was reason for adding further — "Be but a little more honest with yourself! for we are not in Bayreuth. In Bayreuth people are only honest in the mass, as individuals they lie, they deceive themselves. They leave themselves at home when they go to Bayreuth, they renounce the right to their own tongue and choice, to their taste, even to their courage, as they have it and use it within their own four walls with respect to God and the world. Nobody takes-j the most refined sentiments of his art into the theatre with him, least of all the artist who works for the theatre, — solitude is wanting, the perfect does not tolerate witnesses. In the theatre one becomes mob, herd, woman, Pharisee, voting animal, patron, idiot — there even the most personal con- -, science succumbs to the levelling charm of the great multitude, there the neighbour rules, there one becomes neighbour ..." WAGNER AS A DANGER The object which recent music pursues in what is at present called — by a strong though obscure name — " infinite melody " one can explain to one's self by going into the sea, gradually losing secure footing on the bottom, and finally submitting one's self to the element at one has to swim. In older music, in an elegant, or solemn, or passionate to-and- fro, faster and slower, one had to do something quite different, namely, to dance. The proportion necessary thereto, the observance of definite balance in measures of time and intensity, extorted from the soul of the hearer a continuous consideration, — on the contrast between this cooler breeze, which originated from consideration, and the breath of enthusiasm warmed through, the charm of all good music rested. — Richard Wagner wanted another kind of movement j —he overthrew the physiological pre-requisite...
88 pages, Paperback
First published January 1, 1888
About the author
Friedrich Nietzsche
2,858 books20.8k followersFriedrich Wilhelm Nietzsche (Ph.D., Philology, Leipzig University, 1869) was a German philosopher of the late 19th century who challenged the foundations of Christianity and traditional morality. He was interested in the enhancement of individual and cultural health, and believed in life, creativity, power, and the realities of the world we live in, rather than those situated in a world beyond. Central to his philosophy is the idea of “life-affirmation,” which involves a questioning of all doctrines that drain life's expansive energies, however socially prevalent those views might be. Often referred to as one of the first existentialist philosophers along with Søren Kierkegaard (1813–1855).
From the Stanford Encyclopedia of Philosophy
From the Stanford Encyclopedia of Philosophy
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 50 reviews
January 13, 2023
إنهم يعبرون عن فهم خاطئ للحب. يعتقدون أنهم لا–أنانيّين فِي الحب. لأنهم يضعون نصب أعينهم مصلحة كائن آخر على حساب مصلحتهم غَالِباً. غير أنهم يريدون مقابل ذلك أن يمتلكوا ذلك الكائن الآخر... ولا يشذ فِي ذلك حتى الله نفسه. إنه أبعد ما يكون عن أن يُفكّر: «إن كنت أحبك. فأي شيء يعنيك فِي ذلك؟» – بل إنه يغدو فظيعاً إن لم نبادله المحبة. «إن الحب (وهذه المقولة تنطبق على الله كما على البشر) هو أكثر الأحاسيس أنانية. وبالتالي. أقلها سخاءً. عندما يُجرح.
ما الذي أريده فِي الحقيقة من الموسيقى؟ أن تكون بهيجة وعميقة. مثل ظهيرة من شهر أكتوبر. أن تكون شخصية. مرحة. أنثى صغيرة لذيذة ذات كيد ودلال...
كل فن. وكل فلسفة. تجب أن تعتبر وسيلة علاج وتمتين للحياة الصاعدة. أو للحياة الماضية إلى الانحدار: وكلاهما يفترضان ألماً ومتألمين. لكن هناك نوعان من المتألمين: الذين يتألمون لفائض فِي الطاقة الحياتية. والذين يطلبون فناً ديونيزياً ورؤية تراجيدية إلى الحياة. فِي باطنها كما فِي تجسدها الظاهري. وهناك الذين يتألمون عن فقر وترهل فِي الطاقة الحياتية. والذين يطلبون الراحة. والسكون والسطح الراكد. أو النشوة. والصراع. ومخدّر الفنّ والفلسفة. والانتقام من الحياة هو النوع الأكثر شهوانية للنشوة بالنسبة لهؤلاء!... وشوبنهاور وفاغنر يستجيبان تماماً إلى الحاجة المزدوجة لهذا النوع الأخير. فهما ينفيان الحياة. ويفتريان عليها. وبذلك يكونان نقيضين لي. والأكثر ثراء فِي الطاقة الحياتية. ديونوزوس رباً وإنساناً. يمكنه أن يسمح لنفسه. لا بالمشهد الفظيع والمريب فقط. بل بالفعل الفظيع أيضاً وكل ترف التدمير والتفكك والنفي. لديه يبدو الفعل الشرير والعبثي والقبيح مباحاً. تماماً كما يبدو مباحا للطبيعة. وذلك وفقاً لفائض فِي الطاقات المولدة والمجددة التي بإمكانها أن تجعل من الصحراء أرض خصب وثراء.
فنحن الناقهون إن كنا فِي حاجة إلى فن. فسيكون فناً آخر. ساخراً. مرحاً. خفيفاً. فناً على نحو رائع من السكينة. على نحو رائع من الصنعة. متوهج مثل شعلة كريستالية تخترق سماء لا تغشاها سحب! وقبل كل شيء: فن لفنانين. للفنانين دون غيرهم! سنكون على دراية أفضل بعدها بما يلزم لهذا الغرض: المرح. كل ضرب من المرح أيها الأصدقاء!... إننا الآن على معرفة جيدة بكثير من الأشياء. نحن العارفون: ولكم سيكون علينا الآن أن نتعلم كيف ننسى جيّداً. وكيف نكون غير عارفين جيّدين. كفنّانين!...
December 6, 2016
نيتشه، هو أيضًا، بارع في تبويظ الأشياء، لكنه حتى، في تبويظه إياها، يفعلها ببراعة.
Read
October 8, 2020Slučaj Vagner nije neko bitno Ničeovo delo nego eto, pamfletić u kome Niče ispoveda kako se razočarao u Vagnera i usput standardno šiba po nemačkim filistrima. Ali istovremeno je tipičan Niče: otrovno sarkastičan, krajnje pronicljiv, mučno iskren i naravno LUD KAO STRUJA.
(mnogo volim Ničea i nije on kriv što su ga nacisti posle prisvajali. dobro, možda malo.)
(mnogo volim Ničea i nije on kriv što su ga nacisti posle prisvajali. dobro, možda malo.)
April 7, 2020
مراجعة كتاب : قضية فاغنر ، و نيتشه ضد فاغنر
هذا العمل هو مغاير في طبيعته لبقية أعمال نيتشه حيث يتعرض بشكل شخصي لريتشارد فاغنر - الموسيقي الألماني الملحن و مؤلف الأوبيرات ، لقد مرت علاقة نيتشه بفاغنر بمرحلتين متناقضتين : الأولى حيث كان نيتشه أحد المتيمين بفاغنر ، المعجبين به و المتأثرين به كحال بقية الشباب الألمان. و يعود سر التأثر هذا لنوعية الموسيقى التي كان يستخدمها و يوظفها فاغنر و أدبياته المسرحية التي كانت تعكس مفاهيم الترانسدتالية ( الصدق، الاخلاص، العظمة، اللا أنا و غيرها) و كان فاغنر متمكناً من ايصال هذه المفاهيم عبر موسيقاه بشكل مؤثر جداً.
التغير في علاقة نيتشه بفاغنر بعد سنوات طويلة من التبعية ، يعزوه نيتشه لتغير مفاهيمه الفلسفية فهو الان ضد الترانسدتالي و ضد المتعالي الذي بشر بأفوله و بشر بالعودة للواقع ، حيث حارب كما يقول - طرح الفلاسفة للمفاهيم المتعالية التي لا يوجد لها مصاديق في الواقع.
نيتشه إن صح أن نسميه فيلسوف العودة للواقع يقدم نفسه كضد لكل ما ينسب نفسه للمثل الأفلاطونية - و ه��ذا لم يكن يجد في فلسفة هيغل فقط تجسيداً للبحث عن مثل خيالية ، بل كذلك في موسيقى فاغنر فانبرى يصب جام غضبه على الاثنتين الفلسفة و الموسيقى.
حلل موسيقى فاغنر و تركيبتها و درس أثرها المباشر على الفيزيولوجيا الانسانية و المزاج و الاعصاب ، هكذا يوصل لنا مفهوم الموسيقى ، فيقول "ما الذي أحتاجه أنا من الموسيقى سوى أن تجعلني خفيفاً قادراً على التحليق ، لا كموسيقى فاغنر التي تثقلني بالهموم ".
رفض نيتشه المتعالي فلسفةً فرفض معه المتعالي نغماً و موسيقىً كذلك و ربط بينهما فقال أنه لا وجود للجميل في حد ذاته، في إشارة منه لنقد فلسفة هيغل الاستطيقية ( فلسفة الجمال). و قدم لنا رؤية بديلة عن الموسيقى الفاغنرية و هي الالحان الزرادشتية التي ختم بها كتابه ببعض الأبيات الشعرية كعادته الأدبية المتميزة يقول :
فقيراً عليك أن تصبح ،
أيها الأحمق الحكيم،
إن كنت تريد أن تكون محبوباً
فلا يحب الناس غير المتألمين
و لا يمنح الناس محبةً إلا للمعوز الجائع:
لتغدق على نفسك أولا، أي زرادشت.
Αωαςhι
17 December 2016
هذا العمل هو مغاير في طبيعته لبقية أعمال نيتشه حيث يتعرض بشكل شخصي لريتشارد فاغنر - الموسيقي الألماني الملحن و مؤلف الأوبيرات ، لقد مرت علاقة نيتشه بفاغنر بمرحلتين متناقضتين : الأولى حيث كان نيتشه أحد المتيمين بفاغنر ، المعجبين به و المتأثرين به كحال بقية الشباب الألمان. و يعود سر التأثر هذا لنوعية الموسيقى التي كان يستخدمها و يوظفها فاغنر و أدبياته المسرحية التي كانت تعكس مفاهيم الترانسدتالية ( الصدق، الاخلاص، العظمة، اللا أنا و غيرها) و كان فاغنر متمكناً من ايصال هذه المفاهيم عبر موسيقاه بشكل مؤثر جداً.
التغير في علاقة نيتشه بفاغنر بعد سنوات طويلة من التبعية ، يعزوه نيتشه لتغير مفاهيمه الفلسفية فهو الان ضد الترانسدتالي و ضد المتعالي الذي بشر بأفوله و بشر بالعودة للواقع ، حيث حارب كما يقول - طرح الفلاسفة للمفاهيم المتعالية التي لا يوجد لها مصاديق في الواقع.
نيتشه إن صح أن نسميه فيلسوف العودة للواقع يقدم نفسه كضد لكل ما ينسب نفسه للمثل الأفلاطونية - و ه��ذا لم يكن يجد في فلسفة هيغل فقط تجسيداً للبحث عن مثل خيالية ، بل كذلك في موسيقى فاغنر فانبرى يصب جام غضبه على الاثنتين الفلسفة و الموسيقى.
حلل موسيقى فاغنر و تركيبتها و درس أثرها المباشر على الفيزيولوجيا الانسانية و المزاج و الاعصاب ، هكذا يوصل لنا مفهوم الموسيقى ، فيقول "ما الذي أحتاجه أنا من الموسيقى سوى أن تجعلني خفيفاً قادراً على التحليق ، لا كموسيقى فاغنر التي تثقلني بالهموم ".
رفض نيتشه المتعالي فلسفةً فرفض معه المتعالي نغماً و موسيقىً كذلك و ربط بينهما فقال أنه لا وجود للجميل في حد ذاته، في إشارة منه لنقد فلسفة هيغل الاستطيقية ( فلسفة الجمال). و قدم لنا رؤية بديلة عن الموسيقى الفاغنرية و هي الالحان الزرادشتية التي ختم بها كتابه ببعض الأبيات الشعرية كعادته الأدبية المتميزة يقول :
فقيراً عليك أن تصبح ،
أيها الأحمق الحكيم،
إن كنت تريد أن تكون محبوباً
فلا يحب الناس غير المتألمين
و لا يمنح الناس محبةً إلا للمعوز الجائع:
لتغدق على نفسك أولا، أي زرادشت.
Αωαςhι
17 December 2016
November 11, 2019
Nu sunt în măsură să fac mai mult decât niște umile comentarii cu privire la această lucrare a lui Nietzsche, pe care am parcurs-o cu scopul de a o utiliza ca material de cercetare în lucrarea mea de licență în cadrul Facultății de Filosofie. Voi spune însă că am o pronunțată afinitate înspre acest filosof, iar stilul său poetic pe alocuri m-a ajutat, cred, măcar să intuiesc sentimentele sale contrare față de Richard Wagner și muzica sa.
Volumul de față este format din mai multe părți: o introducere scrisă de traducătorul Alexandru Leahu, o scrisoare, „manifestul” în sine și o altă formă a aceluiași manifest, un fel de „draft” cu însemnările lui Nietzsche, și ele foarte importante. M-a dus cu gândul puțin la cartea „Introducere la miracolul eminescian” a lui Noica, din punctul de vedere al structurii. Avem parte, desigur, de multe repetiții ale acelorași idei sub mai multe forme, însă toate ne conduc către aceeași concluzie clară: Nietzsche s-a întors împotriva celui pe care l-a considerat odată maestru, iar aceasta din cauza decadenței sale. Wagner nu pare a-și fi schimbat vreodată stilul (care a dat naștere mișcării numită „wagnerism”), însă viziunea lui Nietzsche asupra lumii și asupra a ceea ce ar trebui să fie arta s-au schimbat în timp. Ne este menționat că prietenia sa cu artistul l-a influențat să scrie chiar „Nașterea tragediei”, o altă lucrare importantă a sa, însă ceva s-a întâmplat între această primă etapă și cea de față, care l-a convins pe Nietzsche că Wagner de fapt îmbolnăvește poporul german (care și așa „nu are niciun viitor”, probabil din punct de vedere cultural, din perspectiva filosofului) prin faptul că își instrumentalizează arta, încercând să se impună și să-și domine publicul prin intermediul ei.
Nu vreau să dau mai multe detalii decât e cazul; cert e că în această carte întâlnim pe de-o parte motivele clare pentru ruptura dintre artist și filosof, iar pe de altă parte, aprofudăm viziunea asupra muzicii și artei în general a lui Nietzsche, căci putem regăsi niște indicii clare cu privire la ce i se pare lui înălțător sau degradant. Cel puțin în cazul muzicii, își exprimă cu claritate preferința pentru cea clasică, căci principiile din spatele creării ei (ritm, măsură, etc.) sunt cumva mai prielnice pentru sufletul și mintea ascultătorului. Mai mult decât atât, aici Nietzsche (cum am impresia că în orice altă lucrare) își exprimă clar preferințele și în materie de credință, politică, ș.a.m.d, pentru că este evident că motivul rupturii sale față de Wagner și schimbării de paradigmă înglobează toate aceste elemente în cauzalitatea sa.
Nu pot recomanda cartea decât cunoscătorilor sau celor care doresc să se inițieze în opera nietzscheană (sau poate celor pasionați de wagnerism?), căci Nietzsche vorbește deseori destul de voalat, în sensul că nu va relua ideile/ideologiile la care face referire, ci trebuie mereu să ții pasul cu el, să vii cu informații din urmă pentru a-i înțelege cu adevărat viziunea; presupun că asta se aplică la orice filosof, însă Nietzsche, cu precădere, cel puțin în volumul de față, pare că se lasă cu ușurință aprins de propriile sale afecte și nu se mai îndepărtează de ele pentru a ne ghida și pe noi prin mintea sa întortocheată. E după cum spune el însuși: „trebuie să existe o artă doar pentru artiști” (parafrazare), așa că presupun că și filosofia sa e cumva scrisă doar pentru filosofi. Nietzsche nu face parte dintre acei împăciuitori ai rasei umane, e mai degrabă pe sistemul rapper-ului Cheloo atunci când cântă „și cine naiba vrea ca oamenii să fie egali?”. Cumva simt că această referință nu e deplasată în contextul stilului de scriere a lui Nietzsche, pare că ar adera la lucrurile mai „underground” având în vedere cât de tare disprețuiește masele, spunând că trăia „într-un secol al maselor” și de aceea disprețuia și arta teatrală, fiindcă era „o artă democratică, pentru mase”.
Oricum, dacă aveați impresia că Wagner a fost doar un muzician (cum credeam eu), nu, e clar că acesta n-ar fi fost un motiv suficient pentru care Nietzsche să dorească să-l desființeze atât de tare. Wagner a combinat mai multe arte pentru a crea reale spectacole dramatice în fața publicului său, iar în textele scrise, aparent, promova fascismul, opera lui fiind considerată extrem de naționalistă – Nietzsche atacă tocmai aceste „valori” pe care publicul efectiv nu le-a pus sub semnul întrebării, în special tinerii și femeile din câte am înțeles, ci doar le-au preluat ca și cum Wagner era deținătorul adevărului absolut. Trebuie să fii un mare actor pentru a putea duce acest lucru la desăvârșire, nu-i așa? Cel puțin asta îi tot impută Nietzsche acestui „șarlatan”, în care totuși filosoful mai vede încă unele aspecte pozitive, precum suferința care l-a înnobilat și care se regăsește în momentele mai scurte din melodiile sale (nu mi-a fost clară partea asta, e din sub-capitolul intitulat „Unde-l admir„).
În orice caz, cartea asta m-a lăsat cu mai multe întrebări decât înainte de a o citi, lucru foarte bun din moment ce trebuie să sap cât mai adânc posibil în filosofia nietzscheană pentru a-mi putea duce la bun sfârșit lucrarea. Mereu voi aprecia vocile care răsună tare și răspicat, care se răscoală și își exprimă grijile, temerile și neplăcerea în mod direct, neapologetic. De aceea și tind să fiu de partea lui Nietzsche, chiar dacă nu am înțeles perfect contextul în care se vorbea (riscul atunci când citești niște însemnări cumva intime, scrise la persoana I) și care a fost scânteia care a stârnit toată această dezaprobare cu privire la Wagner. Așadar, nu pot decât să mă simt puțin mândră de mine pentru că am reușit să duc la bun sfârșit această lectură – cu plăcere, chiar – și vă invit să o disecați la fel cum voi face și eu în viitorul apropiat, fiindcă ce poate fi mai distractiv decât a încerca să-ți dai seama în ce tabără te situezi când vine vorba de binele umanității?
Volumul de față este format din mai multe părți: o introducere scrisă de traducătorul Alexandru Leahu, o scrisoare, „manifestul” în sine și o altă formă a aceluiași manifest, un fel de „draft” cu însemnările lui Nietzsche, și ele foarte importante. M-a dus cu gândul puțin la cartea „Introducere la miracolul eminescian” a lui Noica, din punctul de vedere al structurii. Avem parte, desigur, de multe repetiții ale acelorași idei sub mai multe forme, însă toate ne conduc către aceeași concluzie clară: Nietzsche s-a întors împotriva celui pe care l-a considerat odată maestru, iar aceasta din cauza decadenței sale. Wagner nu pare a-și fi schimbat vreodată stilul (care a dat naștere mișcării numită „wagnerism”), însă viziunea lui Nietzsche asupra lumii și asupra a ceea ce ar trebui să fie arta s-au schimbat în timp. Ne este menționat că prietenia sa cu artistul l-a influențat să scrie chiar „Nașterea tragediei”, o altă lucrare importantă a sa, însă ceva s-a întâmplat între această primă etapă și cea de față, care l-a convins pe Nietzsche că Wagner de fapt îmbolnăvește poporul german (care și așa „nu are niciun viitor”, probabil din punct de vedere cultural, din perspectiva filosofului) prin faptul că își instrumentalizează arta, încercând să se impună și să-și domine publicul prin intermediul ei.
Nu vreau să dau mai multe detalii decât e cazul; cert e că în această carte întâlnim pe de-o parte motivele clare pentru ruptura dintre artist și filosof, iar pe de altă parte, aprofudăm viziunea asupra muzicii și artei în general a lui Nietzsche, căci putem regăsi niște indicii clare cu privire la ce i se pare lui înălțător sau degradant. Cel puțin în cazul muzicii, își exprimă cu claritate preferința pentru cea clasică, căci principiile din spatele creării ei (ritm, măsură, etc.) sunt cumva mai prielnice pentru sufletul și mintea ascultătorului. Mai mult decât atât, aici Nietzsche (cum am impresia că în orice altă lucrare) își exprimă clar preferințele și în materie de credință, politică, ș.a.m.d, pentru că este evident că motivul rupturii sale față de Wagner și schimbării de paradigmă înglobează toate aceste elemente în cauzalitatea sa.
Nu pot recomanda cartea decât cunoscătorilor sau celor care doresc să se inițieze în opera nietzscheană (sau poate celor pasionați de wagnerism?), căci Nietzsche vorbește deseori destul de voalat, în sensul că nu va relua ideile/ideologiile la care face referire, ci trebuie mereu să ții pasul cu el, să vii cu informații din urmă pentru a-i înțelege cu adevărat viziunea; presupun că asta se aplică la orice filosof, însă Nietzsche, cu precădere, cel puțin în volumul de față, pare că se lasă cu ușurință aprins de propriile sale afecte și nu se mai îndepărtează de ele pentru a ne ghida și pe noi prin mintea sa întortocheată. E după cum spune el însuși: „trebuie să existe o artă doar pentru artiști” (parafrazare), așa că presupun că și filosofia sa e cumva scrisă doar pentru filosofi. Nietzsche nu face parte dintre acei împăciuitori ai rasei umane, e mai degrabă pe sistemul rapper-ului Cheloo atunci când cântă „și cine naiba vrea ca oamenii să fie egali?”. Cumva simt că această referință nu e deplasată în contextul stilului de scriere a lui Nietzsche, pare că ar adera la lucrurile mai „underground” având în vedere cât de tare disprețuiește masele, spunând că trăia „într-un secol al maselor” și de aceea disprețuia și arta teatrală, fiindcă era „o artă democratică, pentru mase”.
Oricum, dacă aveați impresia că Wagner a fost doar un muzician (cum credeam eu), nu, e clar că acesta n-ar fi fost un motiv suficient pentru care Nietzsche să dorească să-l desființeze atât de tare. Wagner a combinat mai multe arte pentru a crea reale spectacole dramatice în fața publicului său, iar în textele scrise, aparent, promova fascismul, opera lui fiind considerată extrem de naționalistă – Nietzsche atacă tocmai aceste „valori” pe care publicul efectiv nu le-a pus sub semnul întrebării, în special tinerii și femeile din câte am înțeles, ci doar le-au preluat ca și cum Wagner era deținătorul adevărului absolut. Trebuie să fii un mare actor pentru a putea duce acest lucru la desăvârșire, nu-i așa? Cel puțin asta îi tot impută Nietzsche acestui „șarlatan”, în care totuși filosoful mai vede încă unele aspecte pozitive, precum suferința care l-a înnobilat și care se regăsește în momentele mai scurte din melodiile sale (nu mi-a fost clară partea asta, e din sub-capitolul intitulat „Unde-l admir„).
În orice caz, cartea asta m-a lăsat cu mai multe întrebări decât înainte de a o citi, lucru foarte bun din moment ce trebuie să sap cât mai adânc posibil în filosofia nietzscheană pentru a-mi putea duce la bun sfârșit lucrarea. Mereu voi aprecia vocile care răsună tare și răspicat, care se răscoală și își exprimă grijile, temerile și neplăcerea în mod direct, neapologetic. De aceea și tind să fiu de partea lui Nietzsche, chiar dacă nu am înțeles perfect contextul în care se vorbea (riscul atunci când citești niște însemnări cumva intime, scrise la persoana I) și care a fost scânteia care a stârnit toată această dezaprobare cu privire la Wagner. Așadar, nu pot decât să mă simt puțin mândră de mine pentru că am reușit să duc la bun sfârșit această lectură – cu plăcere, chiar – și vă invit să o disecați la fel cum voi face și eu în viitorul apropiat, fiindcă ce poate fi mai distractiv decât a încerca să-ți dai seama în ce tabără te situezi când vine vorba de binele umanității?
October 12, 2021
Christ, Nietzsche out here slaughtering his old mate Wagner
December 10, 2016
أنا مندهش من قدرة نيتشه الرهيبة على أن يمسح الأرض بأي أحد حتى لو كان من أشد المعجبين به في وقت ما، قدرته على وصف شخص بمنحط وعبقري في نفس الجملة، قدرته على انتقاد التورية خلف الرمزية والجمل المتناقضة علمًا أنه أكثر من يستعمل هذا الأسلوب.
كما أن نيتشه يبدو شديد الامتعاض من حس فاغنر التقدمي ويفضل الموسيقى الكلاسيكية التي تلتزم بالقواعد الصارمة كرجل عاجوز غير مستعد لسماع أي جديد!
كما أن نيتشه يبدو شديد الامتعاض من حس فاغنر التقدمي ويفضل الموسيقى الكلاسيكية التي تلتزم بالقواعد الصارمة كرجل عاجوز غير مستعد لسماع أي جديد!
April 19, 2023
Nietzsche's polemiek tegenover Wagner. Het is meer een strijd tegen de decadentie dan tegen Wagner zelf, die jammer genoeg, volgens Nietzsche, in de decadentie gevallen is. "Wagner de rug toe te keren, was voor mij een noodlot; daarna weer opnieuw van iets te kunnen genieten, een overwinning." Dit is een boek over Nietzsche's overwinning op de decadentie. Zijn zelfoverwinning.
March 5, 2017
نيتشه ذو اللسان السليط، في هجاء فاغنر صديق الأمس عدو اليوم، الذي كان مخلّصا، ومقدَسا لدى نيتشه، أصبح عديم الذوق وممثل/مدعي وموسيقي صغير.
هذا التحول العجيب في علاقتهما سببه قد يكون أن فاغنر استغنى عن أهدافه السابقة (محاربة الأخلاق القديمة المتمثلة لدى نيتشه -خصوصا- في الكنيسة) لدرجة أنه أّلف أوبرا مستمدة من التراث والنصوص المسيحية.
في فصل "كيف تخلصت من فاغنر" من الكتيب الثاني نجد الأسباب التي أدت إلى الانفصال والعداوة، يقول نيتشه: "راح يتنازل شيئا فشيئا لكل الأشياء التي أكن لها الاحتقار، بما في ذلك معاداة السامية.. كان الوقت قد حان فعلا للانفصال والوداع في ذلك الحين؛ ولم يطول انتظاري على أية حال حتى جاني الدليل على ذلك. هاهو ريشارد فاغنر أكبر المنتصرين في الظاهر، وهو في الحقيقة التي رومنطقي يائس في طول الانحلال، يخر فجأة عاجزا ومنهارا أمام الصليب المسيحي".
نيتشه كان لديه الهاجس منذ صغره أن يصبح موسيقيا، هجاء فاغنر -المقدّر في ألمانيا- ربما ليس سوى حقد دفين عن عجزه وعدم امتلاكه تلك الموهبة. أو ربما أن فاغنر قام بمسرحة الموسيقى والمسرح عند نيتشه دون فن. أو لهذا السبب أو لذاك أو أو. أتسائل هل بالفعل موسيقى فاغنر لها هذا الخطر الذي دفع نيتشه لكتاب هذين النصين؟ أم أن الموسيقى الفاغنرية ليست سوى قميص عثمان وباب لنيتشه لشتم وهجاء فاغنر لسبب آخر قد يكون شخصيا؟
علاقات نيتشه متقلبة، مع فاغنر مع المرأة مع شوبنهاور وحتى مع نفسه تقريبا.
ولكي يفهم نيتشه في السياق النيتشوي. فيجب أن يُدرس لا يُقرأ.
هذا التحول العجيب في علاقتهما سببه قد يكون أن فاغنر استغنى عن أهدافه السابقة (محاربة الأخلاق القديمة المتمثلة لدى نيتشه -خصوصا- في الكنيسة) لدرجة أنه أّلف أوبرا مستمدة من التراث والنصوص المسيحية.
في فصل "كيف تخلصت من فاغنر" من الكتيب الثاني نجد الأسباب التي أدت إلى الانفصال والعداوة، يقول نيتشه: "راح يتنازل شيئا فشيئا لكل الأشياء التي أكن لها الاحتقار، بما في ذلك معاداة السامية.. كان الوقت قد حان فعلا للانفصال والوداع في ذلك الحين؛ ولم يطول انتظاري على أية حال حتى جاني الدليل على ذلك. هاهو ريشارد فاغنر أكبر المنتصرين في الظاهر، وهو في الحقيقة التي رومنطقي يائس في طول الانحلال، يخر فجأة عاجزا ومنهارا أمام الصليب المسيحي".
نيتشه كان لديه الهاجس منذ صغره أن يصبح موسيقيا، هجاء فاغنر -المقدّر في ألمانيا- ربما ليس سوى حقد دفين عن عجزه وعدم امتلاكه تلك الموهبة. أو ربما أن فاغنر قام بمسرحة الموسيقى والمسرح عند نيتشه دون فن. أو لهذا السبب أو لذاك أو أو. أتسائل هل بالفعل موسيقى فاغنر لها هذا الخطر الذي دفع نيتشه لكتاب هذين النصين؟ أم أن الموسيقى الفاغنرية ليست سوى قميص عثمان وباب لنيتشه لشتم وهجاء فاغنر لسبب آخر قد يكون شخصيا؟
علاقات نيتشه متقلبة، مع فاغنر مع المرأة مع شوبنهاور وحتى مع نفسه تقريبا.
ولكي يفهم نيتشه في السياق النيتشوي. فيجب أن يُدرس لا يُقرأ.
August 24, 2013
Une longue diatribe contre la musique wagnérienne, qui, pour Nietzsche, serait l'archétype de la lourdeur et de l'imposture, témoin d'une décadence sans conteste de son temps. J'avoue que le sujet choisi pourrait se justifier (c'est avant tout une question de goût musicaux et de contexte historique) mais c'est tellement lourd que ça en devient pénible à lire. Je résume en bref : Nietzsche n'aime pas/plus la musique wagnérienne.
Read
September 7, 2021became strangely influential on the way i approach music, but also art in general, something that I'm definitely a bit ambivalent about and still working through
June 25, 2022
Well, that was a surprisingly easy read. Or, 'fluent' might be a better term. Nietzsche is never easy, and I'm sure I cannot have exhausted this work. But then again, that is not possible at all, anyway. It also shows for my level of familiarity with Nietzsche. This is the ninth work of his that I have finished now, out of the twelve works published during his lifetime. There's no other author of whom I have read as much as I have of Nietzsche's.
Nevertheless, it was a significantly different reading experience from his earlier works. This seems to me to be the clear break towards the third period that academics generally discern within these twelve works. I'd say this is the most personal work I've read of his, so far - I really got the sense that I was reading the thoughts of Nietzsche the human, Nietzsche as both emotional and rational. The works before this were clearly the works of Nietzsche the (developing) philosopher, the emphasis in style was definitely rational and structured. The break therefrom was already visible in On the Genealogy of Morals. Here, in The Case of Wagner and Nietzsche contra Wagner, the emotion enters, but with a velocity and vehemence that might, indeed, have foreshadowed his mental, if not spiritual, breakdown. He was clearly not in balance.
Still, all of this is not to say that there is no value in this work. This disbalance is not a total state. Indeed, at times this balance is struck - just never for long. But in these moments, oh, the sagacity, beauty, structure of what he has to share - it shines!
This balance might be the position of genius.
"[...] wat er ontbreekt is de eenzaamheid, al wat volmaakt is verdraagt geen getuigen..."
Or, in a free translation from the Dutch:
"[...] what it lacks is solitude, all that is perfect cannot bear witnesses..."
(God, this is a clear example of how a translation to English is quite clumsy, whereas I believe the Dutch - with its proximity to German - does manage to convey the essence of what Nietzsche wrote. Nevertheless, this is based on the Dutch translation only, I have not got the German original. Now I start to see the translator's challenge, and now I start to want to read the original German. Oh god.)
Nevertheless, it was a significantly different reading experience from his earlier works. This seems to me to be the clear break towards the third period that academics generally discern within these twelve works. I'd say this is the most personal work I've read of his, so far - I really got the sense that I was reading the thoughts of Nietzsche the human, Nietzsche as both emotional and rational. The works before this were clearly the works of Nietzsche the (developing) philosopher, the emphasis in style was definitely rational and structured. The break therefrom was already visible in On the Genealogy of Morals. Here, in The Case of Wagner and Nietzsche contra Wagner, the emotion enters, but with a velocity and vehemence that might, indeed, have foreshadowed his mental, if not spiritual, breakdown. He was clearly not in balance.
Still, all of this is not to say that there is no value in this work. This disbalance is not a total state. Indeed, at times this balance is struck - just never for long. But in these moments, oh, the sagacity, beauty, structure of what he has to share - it shines!
This balance might be the position of genius.
"[...] wat er ontbreekt is de eenzaamheid, al wat volmaakt is verdraagt geen getuigen..."
Or, in a free translation from the Dutch:
"[...] what it lacks is solitude, all that is perfect cannot bear witnesses..."
(God, this is a clear example of how a translation to English is quite clumsy, whereas I believe the Dutch - with its proximity to German - does manage to convey the essence of what Nietzsche wrote. Nevertheless, this is based on the Dutch translation only, I have not got the German original. Now I start to see the translator's challenge, and now I start to want to read the original German. Oh god.)
Read
April 19, 2022The topic itself is interesting, open for discussion, and can have many personal and phiolsophical interpretations. Different experience, challenges your mind.
December 2, 2020
"To turn my back on Wagner was for me a fate; to like anything at all again after that, a triumph. Perhaps nobody tried harder to resist it; nobody was happier to be rid of it."
By the time young Nietzsche first met Richard Wagner, Wagner was already a renowned musician. His music was the talk of the Europe. In this critique of Richard Wagner, Nietzsche dares to separate himself from his major inspiration. After years of being in his shadows, Nietzsche finally realised that beneath the facade of music, there is a desperation of the actor dying to appear on the forefront. The realisation that Wagner didn't believe in things that he sold to his devotees disgusted him furthermore. Nietzsche admired Wagner passionately and thus he criticized him with as much passion. The Case of Wagner is a curious case of self-overcoming where Nietzsche also finds himself by coming out of an influence that he no longer associated himself with. A bold essay on admitting one's hero as a farce. A lie. A mere actor.
By the time young Nietzsche first met Richard Wagner, Wagner was already a renowned musician. His music was the talk of the Europe. In this critique of Richard Wagner, Nietzsche dares to separate himself from his major inspiration. After years of being in his shadows, Nietzsche finally realised that beneath the facade of music, there is a desperation of the actor dying to appear on the forefront. The realisation that Wagner didn't believe in things that he sold to his devotees disgusted him furthermore. Nietzsche admired Wagner passionately and thus he criticized him with as much passion. The Case of Wagner is a curious case of self-overcoming where Nietzsche also finds himself by coming out of an influence that he no longer associated himself with. A bold essay on admitting one's hero as a farce. A lie. A mere actor.
October 18, 2021
الفيلسوف لا يحب الأخلاقانيين، ولا يحب الكلمات الرنانة أيضا.
** عودة إلى الريفيو..
** عودة إلى الريفيو..
July 24, 2011
Pamphlet présentant Wagner comme névrose et s’érigeant contre la consécration du comédien, témoin de l’entropie moderne: "Que le théâtre ne devienne pas l’art souverain. Que le comédien ne devienne pas corrupteur des purs. Que la musique ne devienne pas un art de mentir."
Ainsi pour Nietzsche, Wagner et Victor Hugo signifient une seule et même chose : "que dans les cultures de décadence, et surtout là où la décision revient aux masses, l’authenticité devient superflue, néfaste, séparatrice. Seul le comédien suscite encore la grande exaltation."
Abhorrant toute musique dont l’ambition consiste seulement à séduire les nerfs, Nietzsche encense Bizet, Händel, Rossini mais tacle sévèrement Liszt ou Brahms, sous-fifres wagnériens – "Brahms reste émouvant aussi longtemps qu’il se disperse en secret, ou bien qu’il pleure sur lui-même – c’est en cela qu’il est moderne"
Au fil des pages se dévoile une diatribe dépassant l’objet du pamphlet en tant que tel. Procédant par induction, c’est avant tout le "moderne" en Wagner que Nietzsche cloue au pilori. Aussi la lecture de ce brulot est à recommander ne serait-ce que pour l’épilogue ; résumé définitoire implacable et concis, de la "modernité".
Un Nietzsche sans une once d’optimisme : "Tout va mal. Le délabrement est général. La maladie agit en profondeur." Enfin presque : "en soi, la possibilité n’est pas exclue qu’il y ait encore quelque part en Europe les restes d’une espèce plus forte, d’hommes typiquement inactuels : et de là, on pourrait espérer aussi pour la musique l’avènement d’une beauté et d’une perfection tardives."
En vérité, c’est en maquisard de la noble morale – morale des maîtres – que Nietzsche se pose, contre la morale chrétienne exsudant d’un Parsifal wagnérien: "Le chrétien veut en finir avec lui-même (…) – La noble morale, (…) à l’inverse, plonge ses racines dans une acceptation triomphante de soi-même, - (…) et elle a pareillement besoin de symboles et de pratiques sublimes, mais seulement "parce que le cœur déborde. Tout le bel art, tout le grand art se trouve là : leur nature commune est la gratitude."
Lecture tantôt laborieuse, tantôt fortement cadencée où Nietzsche p(r)èche par esprit canaille. "Le cynique t’aura averti – cave canem..."
Ainsi pour Nietzsche, Wagner et Victor Hugo signifient une seule et même chose : "que dans les cultures de décadence, et surtout là où la décision revient aux masses, l’authenticité devient superflue, néfaste, séparatrice. Seul le comédien suscite encore la grande exaltation."
Abhorrant toute musique dont l’ambition consiste seulement à séduire les nerfs, Nietzsche encense Bizet, Händel, Rossini mais tacle sévèrement Liszt ou Brahms, sous-fifres wagnériens – "Brahms reste émouvant aussi longtemps qu’il se disperse en secret, ou bien qu’il pleure sur lui-même – c’est en cela qu’il est moderne"
Au fil des pages se dévoile une diatribe dépassant l’objet du pamphlet en tant que tel. Procédant par induction, c’est avant tout le "moderne" en Wagner que Nietzsche cloue au pilori. Aussi la lecture de ce brulot est à recommander ne serait-ce que pour l’épilogue ; résumé définitoire implacable et concis, de la "modernité".
Un Nietzsche sans une once d’optimisme : "Tout va mal. Le délabrement est général. La maladie agit en profondeur." Enfin presque : "en soi, la possibilité n’est pas exclue qu’il y ait encore quelque part en Europe les restes d’une espèce plus forte, d’hommes typiquement inactuels : et de là, on pourrait espérer aussi pour la musique l’avènement d’une beauté et d’une perfection tardives."
En vérité, c’est en maquisard de la noble morale – morale des maîtres – que Nietzsche se pose, contre la morale chrétienne exsudant d’un Parsifal wagnérien: "Le chrétien veut en finir avec lui-même (…) – La noble morale, (…) à l’inverse, plonge ses racines dans une acceptation triomphante de soi-même, - (…) et elle a pareillement besoin de symboles et de pratiques sublimes, mais seulement "parce que le cœur déborde. Tout le bel art, tout le grand art se trouve là : leur nature commune est la gratitude."
Lecture tantôt laborieuse, tantôt fortement cadencée où Nietzsche p(r)èche par esprit canaille. "Le cynique t’aura averti – cave canem..."
April 18, 2020
This essay inevitably says far more about Nietzsche than it does about Wagner. It reveals, surprisingly - given the length - better than BGAE and Genealogy, a deep, melancholy contempt for the carnival artist (of which Wagner is merely the latest incarnation) as the crowned non plus ultra of modernity. The postscripts, brief but incisive, demonstrate that at this stage in his development N. was increasingly drawn to a fatalistic acceptance of a creative-destructive cycle, with the creative pole safely confined to an idealized (Roman) antiquity and the destructive identified with the imbecillic 'Christian' imperialism of Wagnerian Prussia.
April 13, 2021
Care este prima şi ultima exigenţă a unui filozof faţă de sine însuşi? Să învingă în el epoca sa, să devină «atemporal». Aşadar ce anume are de înfruntat cu cea mai mare tărie? Tocmai ceea ce-l face să fie un vlăstar al epocii sale. Fie! La fel ca Wagner, sunt un copil al acestei epoci, adică un decadent; cu deosebirea că mi-am dat seama de asta şi m-am împotrivit. Filosoful din mine s-a împotrivit.
Ceea ce m-a preocupat cel mai mult a fost într-adevăr problema decadenţei – am avut motive pentru aceasta. Chestiunea „binelui” şi a „răului” nu este decât o variantă a aceleiaşi probleme. Când eşti clarificat asupra simptomelor decadenţei înţelegi şi esenţa moralei – înţelegi ce se ascunde sub denumirile ei cele mai sfinte: viaţa sărăcită, voinţa de a pieri, marea istovire. Morala este o negare a vieţii… Pentru a îndeplini o asemenea misiune îmi trebuia o anumită disciplină personală: a lua atitudine împotriva a tot ce era bolnăvicios în mine, inclusiv împotriva lui Wagner, a lui Schopenhauer, a întregii „umanităţi” moderne.
— Îmi trebuia o adâncă înstrăinare, răceală şi dezmeticire în faţa a tot ce este vremelnic şi în spiritul epocii, iar ca dorinţa supremă – privirea lui Zarathustra, privire ce îmbrăţişează de la infinită distanţă fenomenul „om” şl-1 contemplă de la înălţime… Ce scop măreţ – câte sacrificii n-ar merita; ce „biruinţă de sine”! Ce „negare de sine”!
Marele eveniment al vieţii mele a fost o vindecare. Wagner nu aparţine decât maladiilor mele.
Ceea ce m-a preocupat cel mai mult a fost într-adevăr problema decadenţei – am avut motive pentru aceasta. Chestiunea „binelui” şi a „răului” nu este decât o variantă a aceleiaşi probleme. Când eşti clarificat asupra simptomelor decadenţei înţelegi şi esenţa moralei – înţelegi ce se ascunde sub denumirile ei cele mai sfinte: viaţa sărăcită, voinţa de a pieri, marea istovire. Morala este o negare a vieţii… Pentru a îndeplini o asemenea misiune îmi trebuia o anumită disciplină personală: a lua atitudine împotriva a tot ce era bolnăvicios în mine, inclusiv împotriva lui Wagner, a lui Schopenhauer, a întregii „umanităţi” moderne.
— Îmi trebuia o adâncă înstrăinare, răceală şi dezmeticire în faţa a tot ce este vremelnic şi în spiritul epocii, iar ca dorinţa supremă – privirea lui Zarathustra, privire ce îmbrăţişează de la infinită distanţă fenomenul „om” şl-1 contemplă de la înălţime… Ce scop măreţ – câte sacrificii n-ar merita; ce „biruinţă de sine”! Ce „negare de sine”!
Marele eveniment al vieţii mele a fost o vindecare. Wagner nu aparţine decât maladiilor mele.
October 16, 2022
"Wagner is sung only with a ruined voice: the effect is 'dramatic'".
The Case of Nietzsche was a short pamphlet written by Nietzsche; it is a crippling and stunning blow at the famous Richard Wagner, a German composer. It is difficult to strongly agree or disagree with Nietzsche on his opinions of Wagner, but I do share his disdain towards Wagner's antisemitism. Nietzsche's work is more of a critique of his own perceived stupidity than of Wagner himself, it seems. Nietzsche was good friends with Wagner after the latter commented on Nietzsche's book The Birth of Tragedy, praising it. However, he was only praising it because Nietzsche classified his music as 'Dionysian', which meant that Nietzsche enjoyed it. However, Nietzsche gradually departed from him, and proceeded to write this critique of Wagner. However, it was not a spur of the moment critique. These feelings towards Wagner had developed for years, mostly because of how alluring and enticing Wagner was to Nietzsche. This work by Nietzsche is definitely one that you should not skip, especially if you aim to understand Nietzsche as a person AND a philosopher. 4/5
The Case of Nietzsche was a short pamphlet written by Nietzsche; it is a crippling and stunning blow at the famous Richard Wagner, a German composer. It is difficult to strongly agree or disagree with Nietzsche on his opinions of Wagner, but I do share his disdain towards Wagner's antisemitism. Nietzsche's work is more of a critique of his own perceived stupidity than of Wagner himself, it seems. Nietzsche was good friends with Wagner after the latter commented on Nietzsche's book The Birth of Tragedy, praising it. However, he was only praising it because Nietzsche classified his music as 'Dionysian', which meant that Nietzsche enjoyed it. However, Nietzsche gradually departed from him, and proceeded to write this critique of Wagner. However, it was not a spur of the moment critique. These feelings towards Wagner had developed for years, mostly because of how alluring and enticing Wagner was to Nietzsche. This work by Nietzsche is definitely one that you should not skip, especially if you aim to understand Nietzsche as a person AND a philosopher. 4/5
May 7, 2023
Die Sprengkraft hinter Nietzsche's Grundgedanken und -Konzeptionen vermitteln einen Eindruck seiner inhaltlichen Qualität. Wenn Nietzsche eine Person psychologisch durchleuchtet, so hält er sich nicht in den engen Sphären, in denen sich Hobby-Psycholegen gewöhnlich tummeln, auf, sondern steigt hinab in die verborgensten Tiefen, in dem er das analysierte Wesen dem Licht preis gibt; nicht nur durch Beispiele legt er deren Motive, Triebe, Neigungen, usw. preis, sondern geht weit darüber hinaus indem er das Problem als ganzes sieht.
Eine sehr kurze Schrift, gleichsam reicher an Substanz als viele dicke Wälzer über Wagners Biographie. Mit wie üblich erstaunlicher Wortgewalt stellt er fest, worin Wagners Dekadenz liegt - etwas was mir nie aufgefallen wäre - und analysiert die zu Ende des 19.Jhrs. populäre Musik insgesamt auf eine solche Weise, dass man meinen könnte, er spreche von der modernen Pop-Unkultur: die Affekthascherei, Falschmünzerei, das Nachmachen großer Formen, das sich-zur-Schau-stellen, das Kleine als Großes verkaufen, das Massentaugliche... Faszinierend, nicht wahr?
Eine sehr kurze Schrift, gleichsam reicher an Substanz als viele dicke Wälzer über Wagners Biographie. Mit wie üblich erstaunlicher Wortgewalt stellt er fest, worin Wagners Dekadenz liegt - etwas was mir nie aufgefallen wäre - und analysiert die zu Ende des 19.Jhrs. populäre Musik insgesamt auf eine solche Weise, dass man meinen könnte, er spreche von der modernen Pop-Unkultur: die Affekthascherei, Falschmünzerei, das Nachmachen großer Formen, das sich-zur-Schau-stellen, das Kleine als Großes verkaufen, das Massentaugliche... Faszinierend, nicht wahr?
July 5, 2018
"Ich bin ferne davon, harmlos zuzuschauen, wenn dieser décadent uns die Gesundheit verdirbt – und die Musik dazu! Ist Wagner überhaupt ein Mensch? Ist er nicht eher eine Krankheit? Er macht Alles krank, woran er rührt, – er hat die Musik krank gemacht –"
Nietzsche gaat in heel 'Der Fall Wagner' tekeer tegen Wagner, die het verval van de beschaving te symboliseren schijnt. De voelbare woede van Nietzsche maakt het tot een hele vermakelijke tekst. Desondanks biedt 'Der Fall Wagner' ook een duidelijk ideaal, namelijk de zelfstandige mens, die zich niet middels eskapisme aan het leven onttrekt, maar juist het bestaan inclusief alle problemen tegemoet treedt.
Nietzsche gaat in heel 'Der Fall Wagner' tekeer tegen Wagner, die het verval van de beschaving te symboliseren schijnt. De voelbare woede van Nietzsche maakt het tot een hele vermakelijke tekst. Desondanks biedt 'Der Fall Wagner' ook een duidelijk ideaal, namelijk de zelfstandige mens, die zich niet middels eskapisme aan het leven onttrekt, maar juist het bestaan inclusief alle problemen tegemoet treedt.
September 7, 2023
اذا لم تكن أوبرالياً او مهتما بنيتشه لن يروق لك الكتاب البته ، نظرا لأن أي كتاب تقع عليه عيني ارى فيه كلمة نيتشه لا أجد نفسي الا واشتريته 😅 اقتنيت هذا الكتاب عباره عن مقالات يتحدث فيها نيتشه عن فاغنر بأسلوبه الفج ( يجعلك - كعادته تشعر وكأنما هناك ضغينة شخصية بينه وبين الموسيقي ) ولكن هذا أسلوب نيتشه الحاقد والكاره والمتشائم _ المحبب لدي لغرابة الأمر 😅 _ … يستفيض في أثر ا��فن على الجموع وهنا ارى كثيرا ًمن ارائي مشابهه لاراءه وطبعا لا يوجد كتاب لنيتشه بدون مفرداته المكرره : معاداة السامية وتحقير المرأة ونظريته عن الجمال والاخلاق و شوبنهاور معلمه العظيم فلن تفقد أسلوب نيتشه الخاص هنا
May 19, 2022
8/10 for rhetoric, 2/10 for content
I am not the right audience for this book, as I have not listened to Wagner nor saw any of his dramas. Therefore, Nietzsche’s words do not symbolize anything real to be, as I lack the musical experience of Wagnerian drama. For what it is worth, Nietzsche is perhaps the best rhetorician to ever live. It is greatly enjoyable just reading his rhetoric — certainly a better teacher to the aspiring writer than a stilted rhetoric class.
I am not the right audience for this book, as I have not listened to Wagner nor saw any of his dramas. Therefore, Nietzsche’s words do not symbolize anything real to be, as I lack the musical experience of Wagnerian drama. For what it is worth, Nietzsche is perhaps the best rhetorician to ever live. It is greatly enjoyable just reading his rhetoric — certainly a better teacher to the aspiring writer than a stilted rhetoric class.
June 9, 2023
The most eloquent roast of all time
Read this. If not only for the Epilogue, where Nietzsche drops an unexpected yet brilliantly concise insight into his entire philosophy.
"Noble morality, master morality, conversely, is rooted in a triumphant Yes said to 𝘰𝘯𝘦𝘴𝘦𝘭𝘧—it is self-affirmation, self-glorification of life; it also requires sublime symbols and practices, but only because "its heart is too full." All of 𝘣𝘦𝘢𝘶𝘵𝘪𝘧𝘶𝘭, all of 𝘨𝘳𝘦𝘢𝘵 art belongs here: the essence of both is gratitude."
Read this. If not only for the Epilogue, where Nietzsche drops an unexpected yet brilliantly concise insight into his entire philosophy.
"Noble morality, master morality, conversely, is rooted in a triumphant Yes said to 𝘰𝘯𝘦𝘴𝘦𝘭𝘧—it is self-affirmation, self-glorification of life; it also requires sublime symbols and practices, but only because "its heart is too full." All of 𝘣𝘦𝘢𝘶𝘵𝘪𝘧𝘶𝘭, all of 𝘨𝘳𝘦𝘢𝘵 art belongs here: the essence of both is gratitude."
February 5, 2019
هجوم شخصي لصداقة انفصمت بسبب ان الاستاذ نيتشه اتغيرت مفاهيمه واستبدل الجمال بالعظمة والصداقة والعاطفة بالقوة وبالانسان الانسان الاعلى ، على العموم نيتشه انسان صارخ وانا اقرؤه اتخيل استماعي لشخص غاضب يلقي بثقل كل ذاك الغضب على الورقة وهنا حدود تفريغه ، لم احب مسألة الهجوم الشخصي على اي شخص خصوصا لانسان كانت تربطه به صداقة واعجاب أعمى ..
May 9, 2020
أول كتاب أقرؤه لنيتشه وكان سهل وقصير. عبارة عن كتابين قصيرين الحقيقة، الأول فيهم مكتوب بغضب واندفاع باستثناء ملحقاته وخاتمه. محتاج بس طبعا معرفة عامة بفاجنر وأفكاره وأعماله، وخلفية عامة عن أهمية العلاقة الشخصية دي لراجل وحيد زي نيتشه. فلسفة نيتشه عن المرأة برضو هتكون مفيدة أعتقد في وضع بعض أجزاء الكتاب في سياقها، اللي بيرمّي فيها نيتشه على أثر جواز فاجنر من كوزيما على أعماله.
April 8, 2022
عندما قال نيتشه انه لم يستفد من شخص كما استفاد من دوستيفسكي، فكان يدل على أنه لا يحب أن يأخذ من اي احد . او بعبارة أخرى ينتقد اكثر.
في هذا الكتاب ينتقد فاغنر الموسيقي بسبب التشويه الذي فعله في عالم الموسيقى .
قد يكون نيتشه محق او مخطئ لكن لديه مبدئ يخلص له .
فكما قال ( انا لا احب الاخلاقانيين ولا الكلمات الرنانة).
في هذا الكتاب ينتقد فاغنر الموسيقي بسبب التشويه الذي فعله في عالم الموسيقى .
قد يكون نيتشه محق او مخطئ لكن لديه مبدئ يخلص له .
فكما قال ( انا لا احب الاخلاقانيين ولا الكلمات الرنانة).
Read
September 27, 2022't voelt een beetje absurd amerikaans om dit kleine meesterwerk te beoordelen. Maar toch, in één zin: waarschijnlijk een van de eerste, origineelste en diepste blikken geworpen in de fascistische ziel. Ongelooflijk dat Nietzsche's ineenstorting plaastvond zo kort na het schrijven van zo'n lucide en coherent boek.
November 30, 2021
J'avais dis que j'allais faire une pause et le lire plus tard mais turns out que je l'ai lu quasi entièrement pendant mon cours de linguistique. C'était pas aussi fun que le crépuscule des idoles mais c'était quand même cool malgré le fait qu'à la fin j'en avais un peu marre
February 7, 2022
j ai trouve ca nul je trouve ca se fait trop pas de juger la musique de quelqu un alors qu on ne sait que blablater et meme pas jouer de la flute je pense que ce friedrich est un gros jaloux voila tout
Displaying 1 - 30 of 50 reviews