Troldmanden fra Kreml

by Giuliano da Empoli, Rasmus Stenfalk (Translator)

I en oligarkresidens uden for den russiske hovedstad beretter en gådefuld mand om sin fortid. Som dramatiker. Som reality-tv-producer. Som nærmeste rådgiver for Vladimir Putin.
Dette er en politisk satire.

Under Kremls løgkupler sidder Putin, Zaren, det russiske riges ubestridte hersker, og spinder et altfavnende, allestedsnærværende net om sine tropper, sit folk og sine tjenende ånder.
Dette er et portræt af et magtmenneske.

I Rusland lever et folk.
Dette er en meditation over en nation holdt i et jerngreb.
Dette er den russiske folkesjæl, sådan som magten forstår og kontrollerer den.

Dette er fiktion. Men det betyder ikke, at det ikke også er sandt.

Giuliano da Empoli har baseret sin hovedperson på virkelighedens Vladislav Surkov, Vladimir Putins tidligere rådgiver.

Genres: Fiction, Russia, Politics, France, Historical Fiction, Roman, French Literature

275 pages, Paperback

First published January 1, 2022

About the author

Giuliano da Empoli è un saggista e consigliere politico italiano e svizzero che vive a Parigi, dove insegna politica comparata a Sciences-Po. Nato in Francia, è cresciuto in diversi paesi europei, si è laureato in Giurisprudenza all'Università La Sapienza di Roma e ottenuto il master in Scienze Politiche all'Institut d'études politiques di Parigi. E'presidente del think tank Volta.

Reviews

[Czarny Pies · Rating 5 out of 5]

I hope that "Il mago del Cremlino / Le mage du Kremlin" will soon be available in English. It has been much discussed in the Francophone world since it was released last winter just as Russia was invading the Ukraine. Its great merit was that it offered a compelling explanation as to what Putin's objectives were. "Le mage du Kremlin" is unquestionably great literature. As political science, I hope that it is bunk because it is profoundly pessimistic.
To summarize very briefly Da Empoli believes like the Marquis de Custine and Yevgeny Zamyatin that Russians want to live in an autocracy and find democracy emotionally distressful. Putin invaded the Ukraine because Russians want their leaders to impose order on chaos. Putin does not care how long it will take to win, because as long as chaos prevails in the Ukraine, his position in Russia will be extremely strong. This thesis would be absurd if it was not so well argued and thoroughly researched.
I urge GR members who know either French or Italian to read "Il mago del Cremlino / Le mage du Kremlin" as soon as possible. English readers unfortunately will have to wait.

[Come Musica · Rating 5 out of 5]

Un libro potentissimo!
Ci avevo visto giusto: meritava e merita di essere letto!

Giuliano da Empoli ha scritto un saggio/romanzo in cui racconta la storia di Vadim Baranov (personaggio che si ispira a Vladislav Surkov), colui che si è occupato della campagna elettorale di Putin, lo stratega la genesi del libro, gli intrecci e i protagonisti di uno dei luoghi più misteriosi e inaccessibili del potere, il Cremlino, a partire dalla prima campagna elettorale del 1999, che ha poi consentito allo Zar (così come viene chiamato Putin nel romanzo) di ascendere al potere.

Putin è stato l'uomo che serviva alla Russia in quel determinato periodo storico: per un decennio in Russia si era sperimentata la democrazia, ma il popolo russo ancora non era pronto a vivere in un Paese democratico. E due anni prima dell'assalto alle Torre Gemelle, in Russia si verifica l'analogo di quell'11 settembre, con gli attentati compiuti ad opera dei ceceni. Ecco che Putin cavalca l'onda, fuoriesce dalle sbiadite vesti del funzionario (con un passato misterioso di spia del KGB), per indossare quelle del presidente della Federazione Russa. E lo fa con la violenza.
Incarna così quella triade richiamata da Fëdor Dostoevskij ne I fratelli Karamazov

«Noi abbiamo rettificato la tua opera e l’abbiamo rifondata sul miracolo, il mistero e l’autorità. E gli uomini si sono rallegrati di essere guidati nuovamente come un gregge.»

(F. M. Dostoevskij, I fratelli Karamazov)

Si passa così dall'orizzontalità politica tipica negli anni novanta, che ha portato solo al caos, alla verticalità politica ristabilita da Putin che riesce a restaurare l'ordine con la violenza e l'autorità.

Giuliano da Empoli ha letto molto e si è documentato a lungo per scrivere questo romanzo che nasce da un saggio sui manipolatori mentali: l'autore voleva inizialmente inserire nel saggio la figura di Surkov, ma poi ha deciso di romanzarla ed ecco qui "Il mago del Cremlino".

Un libro imprenscindibile per capire chi è Putin, questo politico che ha fatto della violenza la sua forza e che altro non è che un uomo solo che guarda con ostilità all'occidente perché lo repura responsabile del crollo dell'impero russo.

"Putin non è né l’uno né l’altro. Come tutti i grandi politici appartiene al terzo tipo: l’attore che porta in scena se stesso, che non ha bisogno di recitare perché si è immedesimato a tal punto nel ruolo che la trama della pièce è diventata la sua storia, gli scorre nelle vene. Un regista, quando si trova per le mani un fenomeno del genere, non ha quasi nulla da fare. Deve limitarsi ad accompagnarlo. Evitare di complicargli la vita. Di tanto in tanto dare una spinta, ma leggera, basta pochissimo. Quella campagna elettorale è andata così. In teoria avrei dovuto esserne il regista. Lo stratega, come diceva Berezovskij, che pensava di esserlo lui. E invece no. Ai comandi c’era già Putin. Solo."



Per chi volesse incuriorsi, può ascoltare il podcast su Spotify, realizzato da Mondadori Studios in cui si può ascoltare Giuliano da Empoli:
https://open.spotify.com/show/2MaXUQo...

[Titi Coolda · Rating 5 out of 5]

Să faci literatură din ascensiunea și conducerea tiranică a noului țar, asta reușește cu mare talent și cu subtilitate Giuliano da Empoli. Sigur, despre Putin au scris mulți, unii au și plătit cu viața, dar cartea asta este cumva altfel. E spusă din punctul de vedere al consilierului său, care i-a facilitat ascensiunea și l-a servit cu fidelitate, acceptând și justificându-și comportamentul tiranic al stăpânului fără să trădeze , dar înlăturat de acesta când nu-i mai era de niciun ajutor. Sunt pagini de literatură cu adevărată atmosferă rusească ,iată, din condeiul francez al unui eseist politic italian. Cu certitudine un must read.

[Jovi Ene · Rating 4 out of 5]

„Deși nemărginit, acest imperiu nu este decât o închisoare a cărei cheie o are împăratul.”

Dacă îți dorești să citești o panoramă inedită a istoriei Rusiei din ultimele trei decenii, pseudo-romanul lui Giuliano da Empoli este alegerea perfectă; se bazează pe multă istorie autentică, de multe ori cu personaje reale istorice, fără înflorituri și cu multă seriozitate în demersul său; în același timp, „povestea” curge fluent, fiind, în mod sigur, și pe placul cititorilor de beletristică.
O docu-ficțiune, întreg romanul lui Giuliano da Empoli este o lungă confesiune a unuia dintre artizanii fictivi ai noii Rusii, Vadim Baranov, cel care a stat la baza remodelării lui Putin într-un specialist al expunerii media. Vadim îl cunoaște încă de când era doar o propunere pentru postul de președinte, dar își dă seama imediat de potențialul său, de inteligența diabolică și de dorința de a reuși prin propriile forțe și fără scrupule. Restul este, desigur, istorie, dar istorie reinterpretată bine scrisă de autorul francez, într-o carte pe care vi-o recomand pentru a înțelege mai bine momentul pe care îl trăim...

[Ruben · Rating 4 out of 5]

If you are in the mood for a political novel, read this! It is essentially a very long monologue of Vadim Baranov, a fictional character based on Vladislav Surkov, one of Putin’s closest advisers and spin doctors at the time he rose to power and sought to consolidate it.

The novel is fascinating, mostly because it gives insight in Putin’s philosophy and belief system. But its strongest point for me were the countless nuggets of political wisdom on power and politics and the excellent dialogues with Berezovsky and Putin. And it is very well written as well.

It reminded me a bit of a good Robert Harris novel, who also writes about power very well.

[Cristians⚜️ · Rating 3 out of 5]

Bine spusă “povestea”. Nici măcar razant nu-i o capodoperă - contrar opiniilor emise de “influenții” băgători de seamă și plătiți pentru asta (!), când au anunțat și prezentat prin reviste, cu risipă de adjective, această apariție editorială.

Cea mai greșită afirmație dintre toate nici măcar n-are legătură cu valoarea literară a acestui roman: zice că mulți cititori vor fi având ocazia, odată cu lectura “Magului…”, să priceapă mai bine cum stau lucrurile la Kremlin, să-l vadă pe Putin în adevărata lui, sinistră, înfățișare. Fals!

Ba chiar, de mulții analfabeți funcțional - pe care cu mândrie patriotică îi numărăm în această țară - unele opinii din carte ar putea fi luate, eronat, ad litteram! Eu, unul, m-am crispat la calomniile antioccidentale, chiar dacă erau emise de personaje oarecum “frecventabile” sau, dimpotrivă, clar negative ale clicii politice rusești.

Stăm cu toții, unii chiar fascinați, și ne uităm în gura și la mimica (minimalistă, cum îi șade bine unui dobitoc totalitar ce-și dă singur importanță) ale lui Putin. Încercând să i le descifrăm, să anticipăm din gesturi și din ridicări de sprânceană următorul său decret mortal. Părerea mea este că autorul îi face un portret aproape măgulitor, din care sus-pomeniții analfabeți funcțional vor înțelege că Putin e admirabil. De speriat, dar și de admirat…

Departe de a fi vreo capodoperă, nici vreo revelație, mi-e tot mai clar în ce proporție luările de poziție elogioase, românești, la adresa apariției de față au fost trâmbițate pentru a capta bunăvoința ed. Humanitas sau a conducerii editurii. Ori, poate, contra cost, contra niște servicii, o mână spală pe alta etc…

Later edit: la ce spuneam eu despre primejdia ca romanul să fie luat ca atare (pe nemestecate) de niște analfabeți funcțional - https://www.contributors.ro/o-carte-p...

[Marius Citește · Rating 4 out of 5]

Foarte bine documentat și scris cu o anumită măiestrie neîntâlnită adesea la scriitorii care, precum Giuliano Da Empoli, sunt cunoscuți în special pentru eseurile lor politice, “Magul de la Kremlin”, primul său roman, a cunoscut un mare success in Franta si nu numai.

Interesant este că romanul a fost finalizat in 2021, cu un an înainte de invazia Rusiei in Ucraina ceea ce îi ofera cartii un caracter vizionar.

În timpul cercetărilor politice, autorul a dat peste figura lui Vladislav Surkov, care acum sub aura ficțiunii este redat de autor sub identitatea lui Vadim Baranov, personaj fictiv al romanului, unul dintre cei mai apropiați consilieri ai lui Putin care acum locuiește retras.

În spatele ascensiunii la putere a lui Putin se ascunde spiritul unui ideolog care sub forma unei confesiuni, va dezvalui într-o singura noapte secretele sistemului politic al țării sale. Întreaga afacere a fost concepută, așa cum se întâmplă adesea în politică, ca un spectacol.

Conversația este de fapt un lung monolog în care se dezvăluie treptat firele care stau la baza întregului teatru politic.

[Najib · Rating 5 out of 5]

Ce livre est un petit bijoux qui m’a permis d’entrer dans les arcanes de l’empire russe et de mieux comprendre ce qui se passe dans la tête du Tsar Poutine qui est arrivé au pouvoir par hasard ? Pour redonner à la Russie la place qu’elle méritait dans le monde ?…
Ce livre mérite amplement d’être primé dans cette rentrée littéraire
5 ⭐️

[Dobre Cosmin · Rating 3 out of 5]

3.5 ☆ Vreau să consemnez în primul rând că nu sunt de acord cu citatul ăsta:

"KGB-ul fără Partidul Comunist nu este decât o bandă de tâlhari".

Partidul Comunist a fost în sine o bandă de tâlhari, legitimat cu forța, dedat la crime și execuții, cu diferendele dintre lideri rezolvate în cel mai pur stil mafiot.
Numai că acum banda de tâlhari își pierduse structura în cadrul căreia acționa organizat. Au rămas doar tâlharii fără bandă, dar mai ales, fără căpetenie.



În Rusia, secole de-a rândul, nobilii au fost îngroziți de două lucruri mai rău decât de un tiran crud și sângeros, anume, de revoltele norodului și de vidul de putere. Începând de la "Vremurile tulburi" teama de haos, invazii, foamete și revolte au urmărit pe nobilul rus atât de profund încât să accepte fără crâcnire autocrația. Un mileniu de conduceri autoritare e o perioadă suficient mare încât să se dezvolte o disociere a gândirii și o cultură aparte a minciunii și servituții.

Președintele Elțîn era într-o continuă degenerescență. Abia mai putea vorbi articulat din pricina bolilor și a alcoolismului cronic. Oligarhii care dețineau informația la toate nivelurile (presă, televiziune, radio), căutau un nou lider, preferabil unul maleabil și ușor de condus din culise.
Așa că au scos un personaj pentru a-l propune țării, și anume, necunoscutul Vladimir Putin, care era cotat cu un procent infim în opțiunea electoratului. Dar asta nu era o problemă pentru Boris Berezovski care, după primul mandat al lui Elțîn, îi convinsese pe ruși să-l aleagă încă o dată, printr-o abilă campanie de manipulare și editări video. Boris Berezovski va spune mai târziu că poate convinge mulțimea să voteze și o maimuță dacă e nevoie. Pentru a descrie aceste manipulări sociale, bazate pe tehnica de ultimă oră, se va naște un nou cuvânt în limba rusă, în acele vremuri cenușii: "polittehnologhia" (Françoise Thom- Putin și putinismul).

Berezovski va trebui să îi creeze un război lui Putin pentru a aduna mulțimea în jurul său, ca să îl aleagă masiv. Numai că pe lâng�� potemkinada oligarhului se pregătea unul real, un război ale cărui culise nu se cunosc nici acum prea bine. E cert că el a pornit odată cu exploziile de la Moscova, evenimente care au propulsat un Putin răzbunător obținând un mandat câștigat în primul tur. Așadar ascensiunea lui Putin începea laolaltă cu un război de câțiva ani în Cecenia.
Berezovski nu știa că ei, oligarhii, își vor pierde toate sforile și vor deveni la rândul lor cei folosiți chiar de cel proaspăt înscăunat, tocmai pentru că puterea lui nu provenea de la oligarhi, ci de la foștii kaghebiști.

Tot ce le-a luat Putin oligarhilor a fost puterea politică, ei și-au putut păstra afacerile, doar că acum ei stăteau la dispoziția țarului, la fel și averile lor, care puteau fi ruinate oricând. Numai disidenții și trădătorii au fost urmăriți până în pânzele albe și executați în diverse locuri de pe planetă. În vechea și noua Rusie vor cădea însă și mulți oameni nevinovați, jurnaliști și politicieni deopotrivă.

În funcție de cheia în care e citit acest roman, Putin poate ieși cu o nuanță umană, spălat de sânge prin toate justificările care se adună în cuvintele lui Boris Baranov. Urmează toate clișeele spuse de consilierul rus, care va fi uneori conștiința "Țarului", despre Occidentul care dorește dezmembrarea Rusiei și revenirea la un președinte marionetă, ca Elțîn. Incapacitatea Rusiei de a funcționa ca o democrație e pusă pe seama Occidentului de secole. E suficient să citești puțină istorie a secolelor XVIIl-XIX și se vor găsi aceleași temeri și acuzații asupra Vestului, numai că, evident, pericolul atunci nu venea din SUA, ci de la marile puteri ale vremurilor, Franța și Marea Britanie. Teama viscerală a Rusiei de Occident și de influența sa e multiseculară, la fel și fascinația. Tot de acolo trebuie să vină și respectul, fară de care liderii din est nu pot opera decât în cheia resentimentului.



De ce nu e condamnbil Da Empoli pentru nuanțele de interpretare ale romanului? Tocmai pentru că povestea este spusă de un rus, iar rusul, indiferent de condiția socială, are înrădacinată timp de atatea secole dualitatea ură-fascinație pentru tot ce e străin. Mai mult de atat, s-a camuflat prin servitutea lui în jurul conducătorului suficient de bine încât să cunoască dorințele și ordinele fără ca acestea să mai fie spuse explicit, dar nu numai atât, i-a împrumutat și gândirea întru totul. Sunt prea puțin părerile lui Boris Baranov și mult mai mult vorbele spuse de-a lungul anilor de "țar".


În schimb evenimentele, așa cum le-a consemnat istoria, sunt reale. Aș spune că peste unele se trece mult prea ușor în raport cu importanța lor, în timp ce altele, la fel de importante, nu pătrund deloc în țesătura poveștii.
Unele personaje sunt numite, iar pe altele trebuie să le deduci din descriere; Anna Politkovskaia e unul dintre ele.
Alt pasaj al cărui deznodământ trebuie dedus e cel al momentului când lui Evgheni Prigojin i se cere să pună la punct ceea ce se va numi "Fabrica de troli". Numai că n-o numește nicicum, Boris Baranov îi dă indicații lui Prigojin despre viitorul manipulării prin tehinicile noi.
O carte utilă pe această temă ar fi "Trolii lui Putin" de Jessikka Aro.


Aș adauga la final o serie de cărți care descriu laolaltă o istorie a  Rusiei postcomuniste, dar mai cu seamă descriu împreună tabloul erei Putin.
Vor fi găsite nu doar evenimentele din carte mult mai detaliate, dar și altele, foarte importante, care nu au pătruns nici măcar aluziv în roman. Datorită acestor cărți am reușit să separ istoria de zgura resentimentară din roman.

• Putin și putinismul de Françoise Thom

• Rusia lui Putin de Anna Politkovskaia

• Oamenii lui Putin de Catherine Belton

• Din Rusia, cu sânge de Heidi Blake

• Hai să vorbim despre Putin de Mark    
   Galeotti

• Războaiele ruso-cecene 1994-2004 de     Mark Galeotti.

[J TC · Rating 5 out of 5]

Giuliano Da Empoli - O Mago do Kremilin

Uma ficção, mas também uma breve “biografia não autorizada” da Rússia pós URSS. Podia ter sido assim! Não anda longe da realidade.

No tarde de 23 de Agosto de 2023 foi noticiada a morte de Yevgeny Viktorovich Prigozhin. Um vídeo apresentado pelas televisões e tomado como credível mostrava o que se supunha ser um avião em queda. Ao longe aquele “ponto” irregular precipitava-se dos céus num desfecho inescapável. Não planava. Apenas caía submisso à gravidade e resistência do ar.
A causa deste acidente não é difícil de perscrutar nos acontecimentos recentes relacionados com o grupo Wagner e a guerra na Ucrânia. Por muito rebuscadas que as teorias da conspiração possam parecer, e há sempre quem se esforce com uma mente fervilhante, aos olhos dos que se não deixam enredar por fantasias, as implicações do Kremlin pareceram óbvias desde o primeiro momento.
Quando em 24/08 Vladimir Putin apareceu a lamentar o sucedido e a descrever Prigozhin como “um talentoso que tinha cometido erros graves”, logo toda a comunicação social, e digo toda porque não li ou ouvi opinião contrária que não fosse “os culpados são a CIA, os Ucranianos, os Africanos, os Marcianos, etc”, surgiu num arrazoado de acusações à integridade de Putin e à forma despudorada como “mentia”. Como são tontos os que têm esta visão da realidade Russa. Talvez se tivessem lido este livro de Giuliano Da Empoli editado em 2022, talvez entendessem a forma como o pensamento e a realidade russa foi construída ao longo dos séculos. Mas este não é o único texto sério de análise da realidade russa. Entre dois fogos de Josua Yalfa ou O futuro é história de Masha Gessen são igualmente dois bons textos que facilmente se podem encontrar nas livrarias.

Neste livro Giuliano Da Empoli, O Mago do Kremlin descreve-nos uma história da Rússia desde as suas raízes culturais até ao que para a história vai ficar conhecida, e disso não tenho qualquer dúvida, como a era de Putin. Sendo Da Empoli um político italiano, especialista nos movimentos populistas e nas suas origens, e tendo tido um cargo oficial de conselheiro do primeiro-ministro italiano Matteo Renzi e do ministro da cultura Francesco Rutelli, optou para contar-nos a sua interpretação da história da Rússia pela palavra de Vadim Baranov, personagem ficcionada que é aqui apresentada como o conselheiro de Putin desde o seu percurso de funcionário do FSB até ao seu terceiro mandato enquanto presidente da Rússia. Este personagem, Vadim Baranov apesar de ficcionada tem apego à realidade e corresponde a Vladislav Surkov, e efetivo conselheiro de Putin desde a sua apresentação como putativo primeiro-ministro em 1999, e até 2020 altura em que foi colocado em prisão domiciliária com a acusação de desvio de fundos. Vadim Baranov é a única personagem ficcionada neste romance, ainda que aqui funcione como um avatar de alguém bem real, alguém que para história ficou conhecido como a “eminência parda” do regime, o Rasputine do Kremlin. Todas as restantes personagens que vão surgindo ao longo do texto são-nos introduzidas pelo seu nome real, o que transporta este texto do campo da ficção para o de uma biografia não autorizada de Vladislav Surkov e da forma que assistiu ao desempenho de Vladimir Putin no poder.
O quase monólogo inicia-se com a apresentação de uma carta de Yevgeny Zamyatin, o autor de “Nós”, dirigida a Stalin (Iossif Vissarinovitch) solicitando-lhe uma comutação de pena. Impedido de escrever, vem reconhecendo todos os seus erros – a desilusão no regime dos sovietes – mas reafirmando que este seu erro só surge porque agiu segundo a sua razão e livre arbítrio, solicita ao chefe supremo, que não condena nem deixa de reconhecer, que lhe permita retomar actividade de escritor, o que para ele Zamyatin era o equivalente a uma pena de morte.
Este texto é introduzido pelo nosso narrador como um exemplo de alguém que não se arrepende das suas consequências mas que reconhece que têm de ter consequências. É alguém que implora por clemencia, e ao fazê-lo reconhece também a autoridade de quem pode decidir sobre a sua vida. É uma carta de clemencia, não é um libelo ignóbil de arrependimento.
Este momento do texto é importante porque alguns posteriormente vamos ser confrontados com um exilado russo, Boris Berezovsky, um amigo íntimo de Putin, alguém que muito contribuiu para ascensão de Putin, mas que ao ver-se fora da corte do poder, caiu no logro de se voltar contra o regime e o sistema que lhe tinham permitido a fortuna colossal que tinha “aferroado”. Em desgraça constituiu um partido político, foi opositor de Putin. Acabou tendo de fugir da Rússia e no exílio escreveu uma carta a Putin, que Da Empoli usa para realçar as diferença entre quem não de arrepende das opções que tomou e quem verdadeiramente não se arrependendo das mesmas se humilha e rasteja julgando que com isso poderá de alguma forma recuperar o seu lugar entre o séquito e assim reaver o estatuto entretanto perdido.

Giuliano Da Empoli apresenta-nos o seu narrador num exílio forçado, perto de Moscovo, naquela que era a casa de família de Vadim Baranov. Aí, na biblioteca, entre inúmeros livros predominante de autores franceses, Vadia, era assim que era referido pelos amigos, inicia o seu monólogo fazendo a apresentação do depósito cultural aí sedimentado e de que forma este influenciou a vida e o modo de pensar dos antepassados que o mais marcaram. O seu avô e o seu pai. Dois homens de personalidade diferente e de que o autor se serve para enquadrar a história mais próxima da Rússia. O seu avô um aristocrata, de fino humor, que tinha assistido à construção do estado soviético, sem nunca dele ter participado, mas tendo sempre a elegância suficiente para evitar as armadilhas que inevitavelmente lhe devem ter surgido ao caminho. Alguém que tinha escapado por entre pingos da chuva ao regime dos Gulags. Alguém que era um caçador exímio e por isso reconhecido como um poeta no meio de lobos.
O seu pai tinha uma personalidade completamente diferente. Era um homem do partido, um Apparatchik. Alguém que, e apesar das diferenças não poderem ser maiores, era alguém que o autor pela voz de Vadia nos apresenta como um aristocrata. Alguém para quem o dinheiro não conta, pois aquilo que ele pode comprar são bens e mordomias a que se tem direito por nascimento. Não assim grande diferença entre o regime aristocrata do tempo dos Czares e o do tempo dos Sovietes. E foi no meio desta aristocracia que Vadim Baranov cresceu.
A Rússia nunca deixou de ser aristocrática. Durante o final do consulado de Gorbachev e os anos loucos de Boris Yeltsin, a Rússia atravessou um período experimental de neoliberalismo, de um capitalismo selvagem, que o ocidente viu como uma abertura à democracia mas foi um período que permitiu o maior saque das riquezas de uma nação que alguma vez se assistiu. Enquanto as economias ocidentais iam ocupando esse vazio, e porque necessitavam de testas de ferro que conhecessem o terreno, essa classe de vândalos e plutocratas foi-se constituindo e adquirindo as mordomias que julgavam ser suas. Era uma altura em que telemóveis tocavam e eram atendidos no teatro Bolshoi durante uma qualquer apresentação. Tinha-se perdido o respeito pela história da nação, pelas suas riquezas e características culturais. O ocidente viu esta ameaça, mas viu nela uma oportunidade para maximizar os seus lucros. E assim lentamente deixou que a teia ocidental de ridículo com que cobria a sociedade russa fosse acompanhada pela ameaça da intromissão de causas fraturantes que um ocidente decadente gostava de cultivar.
O povo russo não gostava. Não gostava de ver a sua história ridicularizada por estrangeirados que tinham estudado em caras e elegantes universidades estrangeiras, mas que se achavam os portadores de um iluminismo neoliberal do século XXI. Não gostava o povo russo, não gostava a sua aristocracia czarista ou comunista, não gostava o grupo de homens que liderava a espionagem do FSB.
Foi neste caldo que Vladimir Putin emergiu. Oriundo da contra-espionagem via no ocidente e nas suas ameaças um factor de destruição da unidade territorial que ao longo de séculos os vários Czares tinham contruído. Vladimir Putin estava agora no poder, no comando e tinha a responsabilidade de não deixar a sua Rússia resvalar para as armadilhas do ocidente. Não havia uma terceira alternativa. Ou se estava com ele e com o povo russo, ou se estava contra ambos. O povo russo tinha conhecido há menos de cem anos uma guerra civil, e via nos anos de Yeltsin, anos de insegurança, anos de rastilho para o desmembramento territorial da Rússia, o risco de uma nova guerra civil. E se algo há que o povo apoia cegamente é o sentimento de autoridade, uma autoridade que lhes dê segurança e estabilidade. Não importa o quanto autocrática essa sociedade seja, o importante é que lhes garanta segurança e estabilidade.
Segundo Da Empoli e a sua ficção, Vladimir Putin leu bem este anseio do povo e soube rodear-se de homens que tivessem essa leitura do futuro para a Rússia e que não olhassem a meios para cumprir a vontade da autoridade e do povo. É assim que surge Vladislav Surkov (aqui ficcionado como Vadim Baranov). Alguém que vindo do “quarto poder” sabia como o usar para os objectivos principais do consulado de Putin – a coesão e engrandecimento territorial da nação Russa, o afastamento progressivo da cultura ocidental e do seu iluminismo. E o “Rasputine” do Kremlin esteve nos principais momentos de afirmação de independência e não ocidentalização do território e cultura russa. Esteve na luta da Chechénia, foi o responsável pela solução Ramzan Kadyrov, responsável pela resolução da revolução rosa na Georgia, pela organização dos Jogos Olímpicos de Sochi, foi responsável pela constituição e conceito do grupo wagner, foi responsável pela estratégia de ocupação da Crimeia, responsável pela organização da luta no Donbass ucraniano. Responsável pelo conceito – não há Ucrânia, responsável pelo conceito de Soberania Democrática que tentou implementar na Rússia de Putin, alimentado e alienando todos os extremistas – comunistas, vanguardistas, nazis, vândalos tribais. Só deixou de fora desta sua política de apoios centrípetos aqueles que defendiam conceitos e causas fracturantes conotadas com o ocidente.
E deu corpo a todas estas políticas não porque tivesse ordens expressas do Czar para assim proceder, mas antes porque pressentia nas entrelinhas que estes eram os seus desígnios e vontades. Desígnios e vontades que o Czar nunca verbalizava limitando-se apenas a deixar que os seus homens assim intuíssem.
É por isso que quem ouve as palavras de Putin a “lamentar o sucedido e descrever Prigozhin como um talentoso que tinha cometido erros graves”, e vê nestas palavras mentira e hipocrisia, não entende nada da realidade russa e deveria ler esta ficção antes de continuar a encher os média de asneiras e disparates.

[Carlos · Rating 5 out of 5]

Parfaitement documenté et écrit avec une certaine maîtrise qu'on ne retrouve pas souvent chez des écrivains qui, comme Giuliano Da Empoli, sont plus connus pour leurs essais politiques, Le Mage du Kremlin, son premier roman, est une grande réussite. Et en ces temps de guerre, la question que nous nous posons tous est la suivante : que se passe-t-il dans la tête de Vladimir Poutine ?

C'est en effectuant des recherches politiques que l'auteur est tombé sur la figure de Vladislav Sourkov, qu'il habille désormais de l'aura de la fiction pour créer le personnage central de son roman. Derrière l'accession au pouvoir de Poutine se cache l'esprit d'un idéologue qui révèle, en une nuit blanche, de nombreux secrets du système politique de son pays. L'ensemble de cette affaire a été conçu, comme c'est souvent le cas en politique, comme un spectacle.

Vadim Baranov, le personnage créé par l'auteur, est maintenant à la retraite et vit dans sa propre maison isolée. La conversation est en fait un long monologue dans lequel, autour d'une bouteille de whisky, les fils qui sous-tendent tout ce théâtre politique sont progressivement révélés.

Il est intéressant de noter que le livre a été achevé un an avant l'invasion de l'Ukraine, ce qui accentue son ton inquiétant et en fait une sorte de vision prophétique. Il est dommage que Da Empoli ait déclaré que ce serait sa seule incursion dans l'écriture d'un roman. Mais on ne sait jamais quel chemin prendra sa vie d'écrivain après le merveilleux accueil de ce livre, qui figure désormais parmi les possibles lauréats du prix Goncourt.

[Bea Ve · Rating 4 out of 5]

4,5****

Ik houd van boeken die voor een beetje controverse zorgen, en reken maar dat dit er zo ééntje is.

In Frankrijk - daar draaien ze voor een beetje controverse al lang hun hand niet meer om -heeft iedereen die iets betekenent er al op mainstream of sociale media zijn zegje over gedaan.
De ene vindt dat Poetin er te goed uitkomt (persoonlijk vind ik dat niet)
De andere weet niet meer wiens mening in het boek wordt weergegeven, die van de protagonist of die van de auteur (dat lijkt mij vrij duidelijk aangezien de auteur heeft laten weten dat het een roman is met een fictief hoofdpersonage dat wél gebaseerd is op de voormalige reële spindokter van Poetin, en dat het de enige bedoeling van de auteur was om een Russisch verhaal te schrijven)
Sommige vrezen dan weer dat deze roman de houding van Frankrijk tov Rusland zou kunnen bepalen/veranderen en vragen zich af of Macron het al zou gelezen hebben.
Bij de toekenning van de Prix Goncourt 2022 hebben ze 14(!) stemrondes nodig gehad om dit boek uiteindelijk nipt 'niet' te laten winnen.

Het tijdskader speelt hier natuurlijk wel een rol : het boek werd geschreven een hele tijd vóór de inval van Rusland in Ukraïne en lag een maand ná de inval in de rekken.

Ikzelf heb het gelezen als één lang en diepgaand essai over de natuur van 'macht' en wat die macht met de mensen die ze in handen hebben en de mensen die er rondom cirkelen zo allemaal doet.
Meer concreet, het gaat over de politieke machtstructuur in het Rusland na Jeltsin. Het gaat dus bijna uitsluitend over Poetin, de enige die in Rusland aan de knopen van de macht draait, hoe hij aan die macht gekomen is en hoe hij die verder geconsolideerd heeft.

En ik vond het een goed - heel goed zelfs - Russisch verhaal.

Maar oordeel vooral zelf...
( Nederlandse vertaling : De Kremlinfluisteraar)

[Nadia · Rating 4 out of 5]

العمل يدور حول فاديم بارانوف ظل من الظلال الهامسة للقيصر "بوتين" و التي تؤثر و تؤطر للمشهد السياسي في روسيا في بيته بعد تقاعده من العمل السياسي و في مونولوج طويل يعيش من خلاله ذكريات طفولته و شبابه و قراءاته لتاريخ روسيا و الشخصية الروسية و علاقتها بالسلطة ، هذا المنولوج الممتد فعليا في ليلة بيضاء قضاها بارانوف مع كاتب فرنسي باحث عن كاتب آخر عاصر روسيا القيصرية و الاتحاد السوفياتي ستالينية هو "زامياتين" صاحب عمل تنبئ استشرافي هذا اللقاء ببرانوف كان عن طريق تدوينة أساسها اقتباس من عمل "زامياتين" ليكون اللقاء و لتكون جلسة البوح المطولة التي تستعرض بعدا زمنيا ممتدا من تاريخ روسيا كما اشرت أعلاه.
العمل يتخذ من شخصية بارانوف المتخيلة _المستمدة من شخصية واقعية قريبة من بوتين_ شاهد عصر و مدافع عن الديمقراطية بمفهومها الروسي و المحافظ على الروح الروسية المتوقدة للمواطن الروسي انه راسبوتين عصري متحضر راقي الحضور و معه يحاول كاتب العمل تسليط الضوء على المشهد الجيوسياسي للمنطقة خصوصا اننا حاليا نشهد على الحرب بين روسيا و أوكرانيا .
جلسة المونولوج أو البوح تنتهي بأسئلة مفتوحة من قبل بارانوف و حتى من قبلنا كقراء ماذا سيقع للكاتب الفرنسي الذي أمضى ليلة مع ساحر الكرملين و مخرج أحداثه الذي امتص ذكريات و تحليلاته ؟هل سيخرج ببساطة كما رأيناه في نهاية العمل "ليجد ندفا من الثلج يتساقط بهدوء " ؟ و الأهم ماذا سيحصل لروسيا وللعالم؟
النص هو عمل توثيقي في إطار روائي يقدم أطروحات سياسية و يقيم أفكارا إيديولوجية حول الدولة و السلطة.

[Alfonso D'agostino · Rating 5 out of 5]

Mentre leggevo Il mago del Cremlino, mi tornava alla memoria un memorabile articolo di Domenico Quirico pubblicato su La Stampa nei giorni immediatamente successivi all’ invasione dell’Ucraina: non ricordo se sia stato proprio il pezzo che ha creato un incidente diplomatico con l’ambasciata russa (è la libertà di stampa baby), ma ricordo bene la definizione di “mediocre” attribuita a Putin che ne marchiava la storia e la personalità.

In un oggetto letterario che è un po’ saggio e un po’ romanzo, Giuliano Da Empoli ci fornisce alcune chiavi per comprendere Putin e - prima ancora - la Russia. Persino profetico, se si considera che è uscito in Francia nel gennaio 2021 e che descrive con precisione quasi inquietante quanto accaduto a febbraio 2022; nel solco del distopico Noi di Zamjatin, che mi attende da un po’ sugli scaffali, Da Empoli comprende e anticipa, e fornisce delle risposte storiche al nuovo imperialismo russo e a quella ricerca di figure forti che ne connota la società.

Bellissimo, divorante e illuminante.

[Smith Winston · Rating 1 out of 5]

"From Russia with love"
4 stelute sau o steluta? Una pt goana dupa senzational al autorului:'' Ceea ce nu stia el era ca, dupa el, aveam intalnire cu seful unui grup de tineri comunisti care ma uimisera prin vivacitatea lor....ciudata purtatoate de cuvant a unei miscari de renastere ortodoxa.iar dupa ea, cu liderul ultrasilor echipei de fotbal Spartak....Astfel, incetul cu incetul i-am recrutatcpe toti:pe motociclisti si pe huligani, pe anarhisti si pe skinkeads, pe comunsti si pe fanaticii religiosi extreama dr., st... Pe oricine ar fi fost capabil sa ofere un ranspuns nevoii dd sens a tineretului rus. "
1.anarhistii nu s_ar fi aliat sau sa vb cu acolitii lui Putin, macar,
2.cu Spartak am cele mai mari dubii. Putin e fan Zenith, huliganii lui Zenith au membrii din trupele Spetnazs. La euro 2016, la Marseille, cu englezii sankt petersburghezii au avut chartere.Anglia a infiintat hulganismul, rusii au aratat cine sunt la ora actuala. Singura intalnire cu principalele grupe de huligani a fost inainte de campionatul mondial gazduit de Rusia, 2ani mai tarziu.sub amenintari si astea ca exemplu nu s-a intamlat nimic in Rusia.
Cu huliganii rusi poate inteleg ca nu avea de unde sa stie,dar sa bagi si anarhistii? Sa nu mai vorbesc de skinheads:e SHARP(skinheads against racial prejudice).

[Maćkowy · Rating 3 out of 5]

“Przygotowywałem tę książkę jako esej. Oprócz życia prywatnego głównego bohatera wszystkie wydarzenia są autentyczne.”* Powiedział autor w jednym z wywiadów, a ja zastanawiam się, czy tak wierna beletryzacja najnowszej historii Rosji ma w ogóle sens?

Głównym bohaterem i w dużej części narratorem “Maga” jest Wadim Baronow, fikcyjny kremlowski spindoktor, szara eminencja dworu Putina, który w rozmowie z zachodnim dziennikarzem, nad szklaneczką whisky, dokonuje wiwisekcji dwudziestu lat rządów Cara, tłumacząc meandry rosyjskiej polityki. Mamy więc sprint (książka liczy zaledwie 280 stron) przez wydarzenia, które ukształtowały dzisiejszą Rosję: szalona prywatyzacja pierwszej połowy lat 90’, zatonięcie Kurska, sprawa Chodorkowskiego, incydent z suką Koni, i tak dalej - całe the best of Putina, wszystko zgodnie z faktami.

“Ale w samym sercu władzy, a szczególnie rosyjskiej władzy, są elementy paradoksu, sprzeczności, irracjonalności, które mogła opisać tylko literatura” ** Nieprawda.Te paradoksy świetnie uchwyciło wielu dziennikarzy, reportażystów i pisarzy przed Da Empolim, jak choćby Krystyna Kurczab-Redlich, czy Steven Lee Myers i nie musieli się posuwać do tworzenia fikcyjnych bohaterów aby wprowadzić nas do kremlowskich salonów, nie znaczy to jednak, że książka jest słaba, jest tylko trochę… dla nikogo. Nie dostajemy bowiem w “Magu” nowego spojrzenia na putinowską Rosję, bo czy kogoś dziwi mentalność homo sowietikusów, czy dziwi tęsknota Rosjan do wielkiego mocarstwa kosztem małej wypłaty?

Ale nie każdy interesuje się Rosją. Tak, i być może zachodni czytelnik, oddalony o tysiące kilometrów od tego pierdolnika, który z ruskich rzeczy to kojarzy tylko piękną literaturę, wódka i matrioszki, znajdzie w “Magu” coś dla siebie, szczególnie, że literacko całkiem się broni, bo jest napisany lekko, i z sarkastycznym humorem, chociaż moim zdaniem, to wciąż po prostu esej polityczny “przebrany” za literaturę. Można, ale nie koniecznie.




*cytat zaczerpnięty z artykułu o autorze zamieszczonym na booklips.pl w dniu 02.08.23
** tamże

[Fabio Carlo-Stella · Rating 4 out of 5]

«I russi non se la cavano poi così male, Boris. Hanno centoventi canali televisivi.»
«Ma raccontano tutti la stessa cosa, Vadja, come ai tempi di Breznev.»

Proprio due giorni fa è girata la notizia dell'ennesimo russo illustre vittima di presunto avvelenamento, tale Anatolij Chubais. Questo ex fedelissimo di Putin è stato infatti colto da un malore sospetto, anche se ormai sembra fuori pericolo. Durante il breve servizio del tg, però, devo dire che mi sono baloccato con l'idea che costui potesse essere Vadim Baranov, il misterioso protagonista di questo intenso non-romanzo, nonché ex braccio destro di Putin, che ci racconta da dentro le stanze del potere la storia recente della Russia, con tanto di nomi e cognomi reali, fatti davvero avvenuti e quasi zero fronzoli.

Un racconto in prima persona lungo meno di 250 pagine ma ricco di tantissimi argomenti su questo gigantesco Paese. Storia, geopolitica, sociologia, concezione del denaro e del potere... la lettura di questo libro è un po' come entrare davvero nella testa di questo popolo che sembra ragionare orgogliosamente attraverso codici irrazionali propri. I russi sono matti, scrive Paolo Nori, e davvero ho avuto la netta, inquietante percezione che un dialogo tra Russia e occidente non sia mai esistito, e forse non esisterà mai.

«Qui il nostro vero obiettivo non è la conquista, è il caos.»

Un concentrato di informazioni molto illuminante quanto emotivamente impegnativo, perché qui è un po' come dare una sbirciata nell'abisso..

[Nelson Zagalo · Rating 4 out of 5]

“O Mago do Kremlin” (2022), de Giuliano da Empoli, é um romance histórico-político centrado num dos mais relevantes focos da cena política global atual — que domina não só as atenções políticas mas as de toda a sociedade —, e que é o esforço de manutenção do Imperialismo Russo. Empoli é professor de Ciência Política na Sciences-Po, em Paris, é presença assídua nos média italianos e franceses como comentador de política, tendo escrito mais de uma dezena de livros de ensaio, sendo este o seu primeiro romance. O livro ganhou o Grande Prémio de Ficção da Academia Francesa 2022 e foi finalista do prémio Goncourt 2022. Esta breve apresentação será suficiente para dar conta da relevância do livro, mas não quero deixar de dizer que está muito bem escrito; e que a ficção apresenta um enorme nível de verossimilhança.

Continua com links no blog: https://virtual-illusion.blogspot.com...

[Suciu Sebastian · Rating 5 out of 5]

Excepțională! De multă vreme nu am mai citit o carte în doar câteva zile, eu fiind din fire un cititor încet. ,,Magul de la Kremlim" se desfășoară ca o confesiune în fața unui profesor occidental, aflat pentru o vreme în Rusia. Marea erudiție a autorului o pun pe seama multiplelor referiri istorice și cultare de pe parcursul conversațiilor, acțiunea cărții desfășurându-se într-o singură noapte, dar acoperind în fapt peste 20 de ani din istoria modernă a Rusiei. O lucrare foarte condensată și bine scrisă, meritându-și premiile primite.

Ascensiunea lui Putin, lupta oligarhilor, reminescențele comuniste, mogulii TV, războaiele militare și cele mediatice, viața de noapte din Moscova, FSB, noul Țar. Iată doar câteva cuvinte cheie, care sper să vă stârnească curiozitatea.

Am rămas impresionat de faptul că aproape fiecare capitol nu discută doar evenimente, ci mai ales ideile care au stat la baza lor, balastul ideologic și cel filosofic, lucrurile care au făcut posibilă arhitectura puterii din spatele ,,noului Țar"!

Vă las, mai jos, ceea ce eu găsesc drept unul dintre cele mai reprezentative citate ale volumului lui Giuliano da Empoli:

,,Oh! Dumneavoastră sunteți, Baranov, a strigat către mine, magul de la Kremlin, Rasputinul lui Putin.
Știți ce spun oamenii despre《democrația suverană》a voastră? Că este față de democrație exact ce este scaunul electric față de scaun."

Am izbucnit în râs: ,,Asta arată cel puțin că rușii nu și-au pierdut cu totul simțul umorului! Kasparov, serios, știți ce înseamna democrația suverană?

- Nu sunt politolog, dar ca jucător de șah, aș spune că este mai mult sau mai puțin opusul unei partide. La șah, regulile rămân neschimbate, dar câștigătorul se schimbă tot timpul. În democrația voastră suverană, regulile se schimbă, dar câștigătorul este întotdeauna același."

[Francis Leclerc · Rating 5 out of 5]

Wow.. Un livre fascinant. Non seulement on se retrouve aux côtés de Poutine, on en apprend sur les fondements de la pensée russe, celle d'hier, et celle d'aujourd'hui, bien représenté dans l'histoire par le grand-père et le père. Le livre parle aussi du rapport entre le pouvoir et le peuple et des jeux de pouvoir de la politique internationale. La réflexion finale du livre, empreinte d'actualité nous laisse froid dans le dos.

[Stef Smulders · Rating 4 out of 5]

The beginning is unnecessarily complicated to my taste, but when Bazarow begins his own story it becomes entertaining especially because of the machiavellian cynical wisecracks that he peppers his reminiscences with. Ends with a disturbing dystopian view of the future.

[The Sporty Bookworm · Rating 3 out of 5]

Un livre intéressant à lire. Quand on est plus ou moins au courant de la géopolitique russe, on n'apprend pas grand chose de nouveau. Les personnages sont néanmoins sympathiques.

[Jean-François · Rating 5 out of 5]

Livre écouté sur mon balcon à l’ombre des érables ou sous le soleil à vélo : je le recommande chaudement pour bien comprendre comment Poutine s’est approprié le pouvoir sans vergogne.

[Alex-Mot-à-Mots · Rating 5 out of 5]

Qui est celui que l’on surnomme Le mage du Kremlin ? Qui susurait à oreille du Tsar ?

Le narrateur le rencontre par hasard, après avoir cité Zamiatine dans un post sur un réseau social. Il écoutera toute une nuit le récit de Vadim Baranov, metteur en scène, puis producteur d’émission de télé-réalité avant de devenir l’éminence grise de Poutine.

J’ai aimé que l’auteur précise avant de commencer que son roman était inspiré de faits et de personnages réels à qui il a prêté une vie privée et des propos imaginaires. Il s’agit néanmoins d’une véritable histoire russe.

J’ai aimé la vision de Vadim sur la société russe et son fonctionnement, le choc de la fin de l’URSS, et le rapport si particulier à la patrie.

J’ai découvert que c’était Berezorvsky, un homme d’affaire et premier oligarque, qui était allé cherché Poutine à la FSB pour lui servir d’homme de paille. Mais il n’avait pas réellement vu l’homme sous le masque de l’espion, ce qui lui fut fatal.

L’auteur m’a fait voir une société et un Etat dominé par les passions et non par la raison.

J’ai trouvé les perspectives d’avenir de Vadim bien tristes, où l’homme imparfait sera supplanté par la machine pour surveiller son prochain (ceci-dit, cela est déjà le cas en Chine).

Un roman quelque peu politique qui explique les ressorts de la pensée russe excessive et sans logique.

Un éclairage passionnant sur les tragiques actualités.

Quelques citations :

Ils avaient grandi avec une patrie et se retrouvaient soudain dans un supermarché. (p.87)

Poutine est un tchékiste, Vadia : de la race la plus féroce, celle qui ne fume ni ne boit. Ce sont les pires parce qu’ils cultivent les vices les plus cachés. (p.131)

Le moteur primordial dont il faut tenir compte reste la colère. Vous, les Occidentaux bien-pensants, croyez qu’elle peut être absorbée. Que la croissance économique, le progrès de la technologie et, que sais-je, les livraisons à domicile et le tourisme de masse feront disparaitre la rage du peuple qui plonge ses origines même dans les racines de l’humanité. Ce n’est pas vrai : il y aura toujours des déçus, des frustrés, des perdants, à chaque époque et dans n’importe quel régime. Staline avait compris que la rage est une donnée structurelle. (…) C’est un des courant de fond qui régisse la société. (p.155-156)

deux choses que les Russes demandent à l’Etat : l’ordre à l’intérieur et la puissance à l’extérieur. (p.162)

Le risque que la troupe, au lieu de tirer sur la foule, se solidarise avec elle est l’éternelle menace qui pèse sur tout pouvoir. (p.270)

Mais Facebook est allé beaucoup plus loin. Les Californiens ont dépassé tous les rêves des vieux bureaucrates soviétiques. Il n’y a pas de limites à la surveillance qu’ils ont réussi à instaurer. (p.272)

L’image que je retiendrai :

Celle de la vieille bibliothèque dans laquelle discutent Vadim et le narrateur, avec un feu de cheminée et des fauteuils confortables, toutes choses qui auraient dû disparaitre avec les soviets.

https://alexmotamots.fr/le-mage-du-kr...

[Peter · Rating 4 out of 5]

Zeer interessant en sappig verteld. De Russische manier van denken wordt bijna logisch.

[Gabrielle · Rating 5 out of 5]

Plongée remarquable dans les arcanes de la politique Poutinienne. Les armes de la propagande et les ressorts de la stratégie de gouvernance Russe sont décortiquées et nous aident à comprendre cette fameuse âme Russe dont nous parlaient déjà Dostoïevski et Tolstoï.

Quelques citations de Rilke ne gâchent rien du plaisir de cette lecture.

On termine l'œuvre avec l'envie de se plonger dans "Nous" de Zamiatine.

[Parcalabu Laurentiu · Rating 3 out of 5]

Daca nu as fi citit mai multe cărți despre Putin și Rusia probabil i-aș fi dat mai multe stele. Dar non-ficțiunea (cărțile despre acest subiect) depășește în acest caz ficțiunea, așa am impresia.

[Pascale Roy · Rating 5 out of 5]

J’ai terminé l’année 2022 avec un 5 étoiles (Vivre vite qui a gagné le prix Goncourt 2022) et je commence 2023 également avec un 5 étoiles (Le mage du Kremlin a terminé bon 2e presque à égalité avec Vivre vite).

Wow! La Russie de Poutine de l’intérieur: c’est choquant, troublant mais aussi fascinant. Le mage du Kremlin ne peut laisser personne indifférent. Après un début un peu lent et mélangeant (le nom des personnages change parfois et il y a deux narrateurs), on accroche tellement vers le tiers du livre et qu’il est impossible de le laisser tomber. Les chapitres sont quand même assez courts et rythmés. L’histoire s’écoule sur plusieurs années, mais est tout sauf ennuyante.

On en arrive même à oublier qu’il s’agit d’une fiction. Cela dit, le personnage principal est tout de même inspiré d’un vrai Russe et plusieurs événements historiques y sont relatés. Je me suis surprise à Googler pour voir le fameux rire de Clinton à côté de Eltsine et la surprise de Merkel lorsque Poutine a amené son Labrador lors d’une rencontre officielle.

Bref, un réel divertissement… troublant et très près de la réalité. Pensée spéciale pour les Ukrainiens qui subissent la guerre. Ce roman aide d’ailleurs à comprendre les coulisses qui ont mené à ce drame humain.

[Christian · Rating 5 out of 5]

Très beau livre sur l'histoire d'un conseiller (fictif) du Tsar, Vladimir Poutine, qui serait allé le chercher à l'époque de la libéralisation finissante de la Russie, pour en faire le dernier premier ministre d'un Eltsine déclinant et qui remarque vite que ce fonctionnaire zélé, patron du FSB, ne sera pas un homme lige comme les autres.

L'auteur s'est beaucoup documenté sur cette période trouble et sur les milieux de la politique, de l'oligarchie de l'ex-URSS. Certaines digressions sont très bien écrites, poétiques et presque philosophiques.

On pourrait reprocher à l'auteur de faire un peu trop rapidement sienne (le NY Times l'a fait), la real politik mise en place dans ces années-là, avec le constat du pouvoir que la démocratie "occidentale" n'est pas faite pour le peuple russe (l'épisode aurait échoué), au prétexte que l'âme russe a besoin de verticalité (renommé "démocratie souveraine").

On a beaucoup souligné que la lecture de ce livre était une façon de comprendre ce qui se passe dans la tête de Poutine. Je pense que c'est un peu trop accrédité sa légende "dorée", son génie démiurgique, sa science de la manipulation.
D'après d'autres ouvrages et reportages, le parcours de Poutine est autrement plus complexe, fait de cheminements à tâtons, d'alliances successives et renversées, et au final contrastré (notamment ses années à Saint Petersbourg, la kleptocratie qu'il a mise en place), un peu plus nuancé que le laisse entendre le livre.

---------

En complément, une belle tribune dans le Monde nous met en garde : "la finesse d’analyse se mêle à un discours stéréotypé qui flatte notre image reçue de la Russie plus qu’il ne l’éclaire."
https://www.lemonde.fr/idees/article/...

[Boris Nonveiller · Rating 3 out of 5]

Les tirades sur le pouvoir et sur ce que c'est que de grandir en URSS et de vivre son démantèlement sont excellentes et pas mal le plus grand intérêt du livre. Mais ce que le récit promet, un regard dans les coulisses de Poutine, il ne le livre qu'à moitié et pas d'une manière très satisfaisante. Clairement, les réflexions sont la force de da Empoli, alors que le récit ni la narration, vraiment pas.

3.5/5