,,În prima noastră vară împreună am rămas în București. Orașul era gol, căldura se prelingea pe străzi și noi ne prelingeam în ea, dar ne era atât de bine acolo!”
Tot așa am citit și eu cel mai nou roman semnat de Ioana Pârvulescu. Într-un București pustiit din pricina caniculei, a atmosferei toride, sufocante, într-o singură zi, în pat, cu ventilatorul și cu aerul condiționat pornit, care nu mai fac niciunul față la cât de tare ne-am încins eu și casa, în prima mea vară de după liceu, liniștită, în care altceva decât să lenevesc nici nu-mi prea vine să fac.
Cartea este fantastică, la propriu și la figurat. Realismul-magic cucerește, iar întreaga istorie (întinsă pe o perioadă de două decenii) a Monicăi, doctorița veterinară, și-a lui Sebastian, profesorul universitar de biologie, are, în fatalitatea ei, un farmec nespus. Îndrăznesc să spun că avem de a face poate cu cea mai ferventă scriitură a Ioanei Pârvulescu de până acum (cel puțin din cât am citit eu). De multe ori nici nu am recunoscut-o, atât de bine a reușit să se ascundă în conceptul Ego (cum bine puncta M. Cărtărescu la lansarea de la Bookfest), însă stilul dumneai rămâne inconfundabil (deși aici abundă de prospețime și de râvnă), căci păstrează, poate dintr-o credinciozitate (nebănuită!) aceeași blândețe și minuțiozitate în alegerea cuvintelor.
Nu e nimic pedant în Aurul pisicii, deși suntem introduși într-o sondare a iubirii dintre doi oameni. O cercetăm îndeaproape (de multe ori nostalgia amintirilor Monicăi mă izbea din plin și pe mine, de parcă le-aș fi călcat pe urme protagoniștilor), până la paroxism, e o dragoste de dimensiuni grandioase, într-un fel (ne)obișnuită, fără happy-end (cum suntem, de altfel, avertizați), deși nu este una toxică, otrăvitoare. Doi oameni care se întâlnesc într-o tinerețe târzie (așa vizualizez eu apropierea de vârsta de 30 de ani, bineînțeles că atunci când îi voi avea mi se va schimba și părerea), se îndrăgostesc, îndură împreună vremea nerăbdătoare, totul până când ceva implacabil intervine, spre despărțirea lor.
Am văzut că s-a vorbit mult despre Timp, care ajunge să fie un personaj principal al cărții. Despre cum le joacă el pe toate, despre cum deține controlul și despre cum nu i te poți opune. Că este de neînduplecat știm cu toții, încercăm să-l păcălim, care cum putem, să-l vânăm și să-l ținem apoi captiv, doar doar să nu mai treacă și să fim noi stăpânii, să căpătăm noi proporțiile monumentale, iar pe el să-l dezarmăm. Și m-am întrebat, oare mi-ar fi bine dacă aș putea opri clipa din a se mai scurge, cel puțin în dreptul meu? Fiindcă, la fel ca în piesa lui Jim Croce (amintită și în roman), there never seems to be enough time to do the things you want to do (trad.: se pare că nu există niciodată timp suficient pentru a face lucrurile pe care ți le dorești). Este Timpul de fapt tot ceea ce contează? Căci însăși Moni, cea care va fi cea mai tulburată de el, asupra căreia el va interveni în chip excepțional, cu o înflăcărare teribilă, întorcând acele de ceasornic, spune la un moment dat în confesiunea ei: ,,Dar ce bine îmi prindea că avusesem ora asta neașteptat de bună împreună, o oră în care am reușit să întoarcem timpul în favoarea noastră, cum se întâmplă uneori, dacă ai noroc, cu amintirile.” Deci Timpul poate fi manipulat. El te transformă, te metamorfozează, la fel ca și dragostea, dar cum îmi place să mă gândesc, cum ai putea trăi fără să ai o poveste de spus? Iar ăsta a fost și cazul eroinei. Care a reușit să supraviețuiască Timpului numai prin viață, prin povestea ei de dragoste trăită alături de Sebastian cel mare, apoi de Sebi cel mic. Ei doi, împreună, au înfruntat Timpul. Au trăit, iar astfel l-au învins. Iar ea, l-a retrăit, pentru Sonia. Așa, viața capătă acel happy-end, de-l găsești de fel numai prin basme. Sau cel mult, în filme.
Un roman de citit și recitit, pentru a-ți aduce aminte întotdeauna că deși a trecut Timpul, încă ți-a mai rămas ceva.