What do you think?
Rate this book
Summer
Qu'il suive le fil d'Ariane sur les traces du Minotaure pour évoquer Oran et ses alentours, qu'il revisite le mythe de Prométhée à la lumière de la violence du monde moderne, ou qu'il rêve à la beauté d'Hélène et de la Grèce, Albert Camus nous entraîne tout autour de la Méditerranée et de ses légendes.
Un court recueil de textes lyriques et passionnés pour voyager de l'Algérie à la Grèce en passant par la Provence.
Un court recueil de textes lyriques et passionnés pour voyager de l'Algérie à la Grèce en passant par la Provence.
87 pages, Paperback
First published January 1, 1954
About the author
Albert Camus
800 books28.2k followersWorks, such as the novels
The Stranger
(1942) and
The Plague
(1947), of Algerian-born French writer and philosopher Albert Camus concern the absurdity of the human condition; he won the Nobel Prize of 1957 for literature.
Origin and his experiences of this representative of non-metropolitan literature in the 1930s dominated influences in his thought and work.
He also adapted plays of Pedro Calderón de la Barca, Lope de Vega, Dino Buzzati, and Requiem for a Nun of William Faulkner. One may trace his enjoyment of the theater back to his membership in l'Equipe, an Algerian group, whose "collective creation" Révolte dans les Asturies (1934) was banned for political reasons.
Of semi-proletarian parents, early attached to intellectual circles of strongly revolutionary tendencies, with a deep interest, he came at the age of 25 years in 1938; only chance prevented him from pursuing a university career in that field. The man and the times met: Camus joined the resistance movement during the occupation and after the liberation served as a columnist for the newspaper Combat.
The essay Le Mythe de Sisyphe (The Myth of Sisyphus), 1942, expounds notion of acceptance of the absurd of Camus with "the total absence of hope, which has nothing to do with despair, a continual refusal, which must not be confused with renouncement - and a conscious dissatisfaction."
Meursault, central character of L'Étranger (The Stranger), 1942, illustrates much of this essay: man as the nauseated victim of the absurd orthodoxy of habit, later - when the young killer faces execution - tempted by despair, hope, and salvation.
Besides his fiction and essays, Camus very actively produced plays in the theater (e.g., Caligula, 1944).
The time demanded his response, chiefly in his activities, but in 1947, Camus retired from political journalism.
Doctor Rieux of La Peste (The Plague), 1947, who tirelessly attends the plague-stricken citizens of Oran, enacts the revolt against a world of the absurd and of injustice, and confirms words: "We refuse to despair of mankind. Without having the unreasonable ambition to save men, we still want to serve them."
People also well know La Chute (The Fall), work of Camus in 1956.
Camus authored L'Exil et le royaume (Exile and the Kingdom) in 1957. His austere search for moral order found its aesthetic correlative in the classicism of his art. He styled of great purity, intense concentration, and rationality.
Camus died at the age of 46 years in a car accident near Sens in le Grand Fossard in the small town of Villeblevin.
Chinese 阿尔贝·加缪
Origin and his experiences of this representative of non-metropolitan literature in the 1930s dominated influences in his thought and work.
He also adapted plays of Pedro Calderón de la Barca, Lope de Vega, Dino Buzzati, and Requiem for a Nun of William Faulkner. One may trace his enjoyment of the theater back to his membership in l'Equipe, an Algerian group, whose "collective creation" Révolte dans les Asturies (1934) was banned for political reasons.
Of semi-proletarian parents, early attached to intellectual circles of strongly revolutionary tendencies, with a deep interest, he came at the age of 25 years in 1938; only chance prevented him from pursuing a university career in that field. The man and the times met: Camus joined the resistance movement during the occupation and after the liberation served as a columnist for the newspaper Combat.
The essay Le Mythe de Sisyphe (The Myth of Sisyphus), 1942, expounds notion of acceptance of the absurd of Camus with "the total absence of hope, which has nothing to do with despair, a continual refusal, which must not be confused with renouncement - and a conscious dissatisfaction."
Meursault, central character of L'Étranger (The Stranger), 1942, illustrates much of this essay: man as the nauseated victim of the absurd orthodoxy of habit, later - when the young killer faces execution - tempted by despair, hope, and salvation.
Besides his fiction and essays, Camus very actively produced plays in the theater (e.g., Caligula, 1944).
The time demanded his response, chiefly in his activities, but in 1947, Camus retired from political journalism.
Doctor Rieux of La Peste (The Plague), 1947, who tirelessly attends the plague-stricken citizens of Oran, enacts the revolt against a world of the absurd and of injustice, and confirms words: "We refuse to despair of mankind. Without having the unreasonable ambition to save men, we still want to serve them."
People also well know La Chute (The Fall), work of Camus in 1956.
Camus authored L'Exil et le royaume (Exile and the Kingdom) in 1957. His austere search for moral order found its aesthetic correlative in the classicism of his art. He styled of great purity, intense concentration, and rationality.
Camus died at the age of 46 years in a car accident near Sens in le Grand Fossard in the small town of Villeblevin.
Chinese 阿尔贝·加缪
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 200 reviews
August 16, 2023
<>«Ο κόσμος ξανάρχιζε κάθε μέρα στην Τιπαζά μέσα σ' ένα φως καινούριο πάντα. Ω φως! Κραυγή όλων των ηρώων στο αρχαίο δράμα, μπροστά στο πεπρωμένο τους. Το τελευταίο τούτο καταφύγιο ήταν και δικό μας και τώρα το 'ξερα. Στην καρδιά του χειμώνα, ανακάλυπτα επιτέλους πως φύλαγα μέσα μου ένα αήττητο καλοκαίρι».
August 7, 2021
'In the midst of winter, I found there was, within me, an invincible summer.'
Attached to this review:
https://www.goodreads.com/review/show...
Soundtrack:
The Desert Music - Steve Reich
Lifeless Planet - Lifeless Planet OST
Electric Flesh - Jean-Michel Jarre
Also see:
Noces (also in Noces / L'été)
The Rebel
---------------------
Quotes:
'Voici la petite pierre, douce comme un asphodèle. Elle est au commencement de tout. Les fleurs, les larmes (si on y tient), les départs et les luttes sont pour demain. Au milieu de la journée, quand le ciel ouvre ses fontaines de lumière dans l’espace immense et sonore, tous les caps de la côte ont l’air d’une flottille en partance. Ces lourds galions de roc et de lumière tremblent sur leurs quilles, comme s’ils se préparaient à cingler vers des îles de soleil. Ô matins d’Oranie ! Du haut des plateaux, les hirondelles plongent dans d’immenses cuves où l’air bouillonne. La côte entière est prête au départ, un frémissement d’aventure la parcourt. Demain, peut-être, nous partirons ensemble.'
'Il s'agit de vaincre l'indifférence et l'apathie profonde qu'on ressent dans ce pays [Oran] dès qu'il s'agit de choisir entre deux spectacles, deux métiers, et, souvent même, deux femmes. On ne se décide que forcé. Et la publicité le sait bien. Elle prendra des proportions américaines, ayant les mêmes raisons, ici et là-bas, de s'exaspérer. [...]
Entre seize et vingt ans, en effet, les jeunes Oranais de la « Société » empruntent leurs modèles d'élégance au cinéma américain et se travestissent avant d'aller dîner. Chevelure ondulée et gominée, débordant d'un feutre penché sur l'oreille gauche et cassé sur l'œil droit, le cou serré dans un col assez considérable pour prendre le relais des cheveux, le nœud de cravate microscopique soutenu par une épingle rigoureuse, le veston à mi-cuisse et la taille tout près des hanches, le pantalon clair et court, les souliers éclatants sur leur triple semelle, cette jeunesse, tous les soirs, fait sonner sur les trottoirs son imperturbable aplomb et le bout ferré de ses chaussures. Elle s'applique en toutes choses à imiter l'allure, la rondeur et la supériorité de M. Clark Gable. À ce titre, les esprits critiques de la ville surnomment communément ces jeunes gens, par la grâce d'une insouciante prononciation, les « Clarque ».
Dans tous les cas, les grands boulevards d'Oran sont envahis, à la fin des après-midi, par une armée de sympathiques adolescents qui se donnent le plus grand mal pour paraître des mauvais garçons. Comme les jeunes Oranaises se sentent promises de tout temps à ces gangsters au cœur tendre, elles affichent également le maquillage et l'élégance des grandes actrices américaines. Les mêmes mauvais esprits les appellent en conséquence des « Marlène ». Ainsi, lorsque sur les boulevards du soir un bruit d'oiseaux monte des palmiers vers le ciel, des dizaines de Clarque et de Marlène se rencontrent, se toisent et s'évaluent, heureux de vivre et de paraître, livrés pour un heure au vertige des existences parfaites. On assiste alors, disent les jaloux, aux réunions de la commission américaine. Mais on sent à ces mots l'amertume des plus de trente ans qui n'ont rien à faire dans ces jeux. Ils méconnaissent ces congrès quotidiens de la jeunesse et du romanesque. Ce sont, en vérité, les parlements d'oiseaux qu'on rencontre dans la littérature hindoue. Mais on n'agite pas sur les boulevards d'Oran le problème de l'être, et l'on ne s'inquiète pas du chemin de la perfection. Il ne reste que des battements d'ailes, des roues empanachées, des grâces coquettes et victorieuses, tout l'éclat d'un chant insouciant qui disparaît avec la nuit.'
[Oran:]
'Capitale de l'ennui, assiégée par l'innocence et la beauté, l'armée qui l'enserre a autant de soldats que de pierres. Dans la ville, et à certaines heures, pourtant, quelle tentation de passer à l'ennemi ! quelle tentation de s'identifier à ces pierres, de se confondre avec cet univers brûlant et impassible qui défit l'histoire et ses agitations ! Cela est vain sans doute. Mais il y a dans chaque homme un instinct profond qui n'est ni celui de la destruction ni celui de la création. Il s'agit seulement de ne ressembler à rien.'
'Ce monde est empoisonné de malheurs et semble s'y complaire. Il est tout entier livré à ce que Nietzsche appelait l'esprit de lourdeur. N'y prêtons pas la main. Il est vain de pleurer sur l'esprit, il suffit de travailler pour lui.'
'Les Grecs qui se sont interrogés pendant des siècles sur ce qui est juste ne pourraient rien comprendre à notre idée de la justice. L’équité, pour eux, supposait une limite tandis que tout notre continent se convulse à la recherche d’une justice qu’il veut totale.'
'La pensée grecque s’est toujours retranchée sur l’idée de limite. Elle n’a rien poussé à bout, ni le sacré, ni la raison. Elle a fait la part de tout, équilibrant l’ombre par la lumière. Notre Europe, au contraire, lancée à la conquête de la totalité, est fille de la démesure. Elle nie la beauté, comme elle nie tout ce qu’elle n’exalte pas. Et, quoique diversement, elle n’exalte qu’une seule chose qui est l’empire futur de la raison.'
'Et, bien des siècles après l’Éphésien, Socrate, devant la menace d’une condamnation à mort, ne se reconnaissait nulle autre supériorité que celle-ci : ce qu’il ignorait, il ne croyait pas le savoir. La vie et la pensée les plus exemplaires de ces siècles s’achèvent sur un fier aveu d’ignorance. En oubliant cela, nous avons oublié notre virilité. Nous avons préféré la puissance qui singe la grandeur, Alexandre d’abord et puis les conquérants romains que nos auteurs de manuels, par une incomparable bassesse d’âme, nous apprennent à admirer. Nous avons conquis à notre tour, déplacé les bornes, maîtrisé le ciel et la terre. Notre raison a fait le vide. Enfin seuls, nous achevons notre empire sur un désert.'
'Tandis que les Grecs donnaient à la volonté les bornes de la raison, nous avons mis pour finir l’élan de la volonté au cœur de la raison, qui en est devenue meurtrière. Les valeurs pour les Grecs étaient préexistantes à toute action dont elles marquaient précisément les limites. La philosophie moderne place ses valeurs à la fin de l’action. Elles ne sont pas, mais elles deviennent, et nous ne les connaîtrons dans leur entier qu’à l’achèvement de l’histoire. Avec elles, la limite disparaît, et comme il n’est pas de lutte qui, sans le frein de ces mêmes valeurs, ne s’étende indéfiniment, les messianismes aujourd’hui s’affrontent et leurs clameurs se fondent dans le choc des empires.'
'L’ignorance reconnue, le refus du fanatisme, les bornes du monde et de l’homme, le visage aimé, la beauté enfin, voici le camp où nous rejoindrons les Grecs. D’une certaine manière, le sens de l’histoire de demain n’est pas celui qu’on croit. Il est dans la lutte entre la création et l’inquisition.'
Attached to this review:
https://www.goodreads.com/review/show...
Soundtrack:
The Desert Music - Steve Reich
Lifeless Planet - Lifeless Planet OST
Electric Flesh - Jean-Michel Jarre
Also see:
Noces (also in Noces / L'été)
The Rebel
---------------------
Quotes:
'Voici la petite pierre, douce comme un asphodèle. Elle est au commencement de tout. Les fleurs, les larmes (si on y tient), les départs et les luttes sont pour demain. Au milieu de la journée, quand le ciel ouvre ses fontaines de lumière dans l’espace immense et sonore, tous les caps de la côte ont l’air d’une flottille en partance. Ces lourds galions de roc et de lumière tremblent sur leurs quilles, comme s’ils se préparaient à cingler vers des îles de soleil. Ô matins d’Oranie ! Du haut des plateaux, les hirondelles plongent dans d’immenses cuves où l’air bouillonne. La côte entière est prête au départ, un frémissement d’aventure la parcourt. Demain, peut-être, nous partirons ensemble.'
'Il s'agit de vaincre l'indifférence et l'apathie profonde qu'on ressent dans ce pays [Oran] dès qu'il s'agit de choisir entre deux spectacles, deux métiers, et, souvent même, deux femmes. On ne se décide que forcé. Et la publicité le sait bien. Elle prendra des proportions américaines, ayant les mêmes raisons, ici et là-bas, de s'exaspérer. [...]
Entre seize et vingt ans, en effet, les jeunes Oranais de la « Société » empruntent leurs modèles d'élégance au cinéma américain et se travestissent avant d'aller dîner. Chevelure ondulée et gominée, débordant d'un feutre penché sur l'oreille gauche et cassé sur l'œil droit, le cou serré dans un col assez considérable pour prendre le relais des cheveux, le nœud de cravate microscopique soutenu par une épingle rigoureuse, le veston à mi-cuisse et la taille tout près des hanches, le pantalon clair et court, les souliers éclatants sur leur triple semelle, cette jeunesse, tous les soirs, fait sonner sur les trottoirs son imperturbable aplomb et le bout ferré de ses chaussures. Elle s'applique en toutes choses à imiter l'allure, la rondeur et la supériorité de M. Clark Gable. À ce titre, les esprits critiques de la ville surnomment communément ces jeunes gens, par la grâce d'une insouciante prononciation, les « Clarque ».
Dans tous les cas, les grands boulevards d'Oran sont envahis, à la fin des après-midi, par une armée de sympathiques adolescents qui se donnent le plus grand mal pour paraître des mauvais garçons. Comme les jeunes Oranaises se sentent promises de tout temps à ces gangsters au cœur tendre, elles affichent également le maquillage et l'élégance des grandes actrices américaines. Les mêmes mauvais esprits les appellent en conséquence des « Marlène ». Ainsi, lorsque sur les boulevards du soir un bruit d'oiseaux monte des palmiers vers le ciel, des dizaines de Clarque et de Marlène se rencontrent, se toisent et s'évaluent, heureux de vivre et de paraître, livrés pour un heure au vertige des existences parfaites. On assiste alors, disent les jaloux, aux réunions de la commission américaine. Mais on sent à ces mots l'amertume des plus de trente ans qui n'ont rien à faire dans ces jeux. Ils méconnaissent ces congrès quotidiens de la jeunesse et du romanesque. Ce sont, en vérité, les parlements d'oiseaux qu'on rencontre dans la littérature hindoue. Mais on n'agite pas sur les boulevards d'Oran le problème de l'être, et l'on ne s'inquiète pas du chemin de la perfection. Il ne reste que des battements d'ailes, des roues empanachées, des grâces coquettes et victorieuses, tout l'éclat d'un chant insouciant qui disparaît avec la nuit.'
[Oran:]
'Capitale de l'ennui, assiégée par l'innocence et la beauté, l'armée qui l'enserre a autant de soldats que de pierres. Dans la ville, et à certaines heures, pourtant, quelle tentation de passer à l'ennemi ! quelle tentation de s'identifier à ces pierres, de se confondre avec cet univers brûlant et impassible qui défit l'histoire et ses agitations ! Cela est vain sans doute. Mais il y a dans chaque homme un instinct profond qui n'est ni celui de la destruction ni celui de la création. Il s'agit seulement de ne ressembler à rien.'
'Ce monde est empoisonné de malheurs et semble s'y complaire. Il est tout entier livré à ce que Nietzsche appelait l'esprit de lourdeur. N'y prêtons pas la main. Il est vain de pleurer sur l'esprit, il suffit de travailler pour lui.'
'Les Grecs qui se sont interrogés pendant des siècles sur ce qui est juste ne pourraient rien comprendre à notre idée de la justice. L’équité, pour eux, supposait une limite tandis que tout notre continent se convulse à la recherche d’une justice qu’il veut totale.'
'La pensée grecque s’est toujours retranchée sur l’idée de limite. Elle n’a rien poussé à bout, ni le sacré, ni la raison. Elle a fait la part de tout, équilibrant l’ombre par la lumière. Notre Europe, au contraire, lancée à la conquête de la totalité, est fille de la démesure. Elle nie la beauté, comme elle nie tout ce qu’elle n’exalte pas. Et, quoique diversement, elle n’exalte qu’une seule chose qui est l’empire futur de la raison.'
'Et, bien des siècles après l’Éphésien, Socrate, devant la menace d’une condamnation à mort, ne se reconnaissait nulle autre supériorité que celle-ci : ce qu’il ignorait, il ne croyait pas le savoir. La vie et la pensée les plus exemplaires de ces siècles s’achèvent sur un fier aveu d’ignorance. En oubliant cela, nous avons oublié notre virilité. Nous avons préféré la puissance qui singe la grandeur, Alexandre d’abord et puis les conquérants romains que nos auteurs de manuels, par une incomparable bassesse d’âme, nous apprennent à admirer. Nous avons conquis à notre tour, déplacé les bornes, maîtrisé le ciel et la terre. Notre raison a fait le vide. Enfin seuls, nous achevons notre empire sur un désert.'
'Tandis que les Grecs donnaient à la volonté les bornes de la raison, nous avons mis pour finir l’élan de la volonté au cœur de la raison, qui en est devenue meurtrière. Les valeurs pour les Grecs étaient préexistantes à toute action dont elles marquaient précisément les limites. La philosophie moderne place ses valeurs à la fin de l’action. Elles ne sont pas, mais elles deviennent, et nous ne les connaîtrons dans leur entier qu’à l’achèvement de l’histoire. Avec elles, la limite disparaît, et comme il n’est pas de lutte qui, sans le frein de ces mêmes valeurs, ne s’étende indéfiniment, les messianismes aujourd’hui s’affrontent et leurs clameurs se fondent dans le choc des empires.'
'L’ignorance reconnue, le refus du fanatisme, les bornes du monde et de l’homme, le visage aimé, la beauté enfin, voici le camp où nous rejoindrons les Grecs. D’une certaine manière, le sens de l’histoire de demain n’est pas celui qu’on croit. Il est dans la lutte entre la création et l’inquisition.'
July 20, 2021
„Nu mai există deșerturi. Nu mai există insule. Cu toate acestea, începem să simțim nevoia lor. Uneori, ca să înțelegi lumea, trebuie să te întorci de la ea; pentru a-i servi mai bine pe oameni, trebuie să-i ții o clipă la distanță.”
„...potoleam în mine îndoita însetare ce nu poate fi amăgită multa vreme fără ca ființa să nu se usuce, vreau să spun setea de a iubi și aceea de a admira. Căci a nu fi iubit înseamnă doar un nenoroc: a nu iubi nimic înseamnă nefericire. Astăzi, această nefericire ne ucide pe toți.”
„În toiul iernii, aflam în sfârșit că port în mine o vară de neînvins.”
„Valurile vin dinspre răsăritul nevăzut, unul câte unul, cu răbdare; ajung la noi și, cu răbdare, pornesc din nou mai departe spre apusul necunoscut, unul câte unul. Înaintare îndelungată, fără început, fără sfârșit... Râul și fluviul trec, marea trece și râmane. Așa ar trebui să fie și iubirea, credincioasă și fugară. Eu mă cunun cu marea.”
„Fermecătoare spaimă de a fi, vecinătate dulce a unei primejdii al cărei nume nu-l cunoaștem, oare a trăi înseamnă a goni spre propria noastră pierzanie? Din nou, fără de răgaz, să gonim spre pierzania noastră.
Întotdeauna mi s-a părut că trăiesc în largul mării, primejduit, în inima unei fericiri regești.”
„...potoleam în mine îndoita însetare ce nu poate fi amăgită multa vreme fără ca ființa să nu se usuce, vreau să spun setea de a iubi și aceea de a admira. Căci a nu fi iubit înseamnă doar un nenoroc: a nu iubi nimic înseamnă nefericire. Astăzi, această nefericire ne ucide pe toți.”
„În toiul iernii, aflam în sfârșit că port în mine o vară de neînvins.”
„Valurile vin dinspre răsăritul nevăzut, unul câte unul, cu răbdare; ajung la noi și, cu răbdare, pornesc din nou mai departe spre apusul necunoscut, unul câte unul. Înaintare îndelungată, fără început, fără sfârșit... Râul și fluviul trec, marea trece și râmane. Așa ar trebui să fie și iubirea, credincioasă și fugară. Eu mă cunun cu marea.”
„Fermecătoare spaimă de a fi, vecinătate dulce a unei primejdii al cărei nume nu-l cunoaștem, oare a trăi înseamnă a goni spre propria noastră pierzanie? Din nou, fără de răgaz, să gonim spre pierzania noastră.
Întotdeauna mi s-a părut că trăiesc în largul mării, primejduit, în inima unei fericiri regești.”
May 16, 2021
"Στην καρδιά του χειμώνα, ανακάλυπτα επιτέλους πως φύλαγα μέσα μου ένα αήττητο καλοκαίρι...."
Ηεποχή μας θρέφει, ασχήμια, παραπληροφόρηση και προπαγάνδα, δηλητηριάζει σχέσεις και καίει συνειδήσεις. Αρκεί όμως αυτό να μας σταματήσει να ξεκινάμε την κάθε μέρα μας; Παραμένει σε ολους μας μια πνοή πριν τελειώσει κάθε καλοκαίρι....
Ηεποχή μας θρέφει, ασχήμια, παραπληροφόρηση και προπαγάνδα, δηλητηριάζει σχέσεις και καίει συνειδήσεις. Αρκεί όμως αυτό να μας σταματήσει να ξεκινάμε την κάθε μέρα μας; Παραμένει σε ολους μας μια πνοή πριν τελειώσει κάθε καλοκαίρι....
July 24, 2023
Σε αυτό το βιβλίο του ο Καμύ υμνεί το Οράν, παρουσιάζοντας μας το μέσα από τα μάτια του πώς το οσμίζεται και τι συναισθήματα του γεννάνε οι εικόνες του.
Γίνονται πολλές αναφορές στην Ελλάδα μέσω της μυθολογίας αλλά και τον Ελύτη.
Είναι ένα βιβλίο που είτε είστε εξοικειωμένοι με τη γραφή του αισθάνεστε οικεία σε ένα γνωστό σας περιβάλλον είτε σαν πρώτη επαφή είναι πολύ χαρακτηριστική η γραφή του και η ροή της ώστε να σας συστηθεί.
Προτείνεται ξανά και ξανά.
@--)----
🌅
Γίνονται πολλές αναφορές στην Ελλάδα μέσω της μυθολογίας αλλά και τον Ελύτη.
Είναι ένα βιβλίο που είτε είστε εξοικειωμένοι με τη γραφή του αισθάνεστε οικεία σε ένα γνωστό σας περιβάλλον είτε σαν πρώτη επαφή είναι πολύ χαρακτηριστική η γραφή του και η ροή της ώστε να σας συστηθεί.
Προτείνεται ξανά και ξανά.
@--)----
🌅
July 9, 2022
Λατρεμένος και πολυαγαπημένος για ακόμη μια φορά ο Καμύ βουτάει μαζί σου στα απροσμέτρητα βάθη της ύπαρξης, του φωτός, του Θεού ήλιου και της βασίλισσας Σελήνης σε όλα τα μήκη και τα πλάτη της γης.
Γράφει δοκίμια και προσδιορίζει την άνευ ορίων αντίληψη του ανέφικτου και του λερωμένου από ανθρώπινες εμπειρίες ανύπαρκτου πεπρωμένου.
Καλοκαίρι. Μυρωδιές. Θύμησες. Νοσταλγίες. Λάμψεις απονενοημένης ευτυχίας. Καλοκαίρι. Αγώνας για μια συνέχεια στην πραγματικότητα που καθορίζεται απόλυτα από το τίποτε.
Καλοκαίρι. Επιστροφή στα πάτρια εδάφη. Αλγερία και Οράν, δόσεις από έλλειψη θεότητας αφού δεν υπάρχει κάτι να της αντιτάξουμε.
Γινόμαστε όλοι μαζί του ένας αλυσοδεμένος ήρωας σαν τον Προμηθέα. Ο αλυσοδεμένος νεκρός μέσα στους θεϊκούς κεραυνούς και τις βροντές από τα κανόνια και τις βόμβες των πολέμων της ανθρωπότητας επιμένει να πιστεύει γαλήνια στον άνθρωπο.
Γίνεται έτσι πιο σκληρός απο το βράχο που τον έδεσαν, από το σίδερο και την καπνίλα των παλαιϊκών υπερόπλων και την κυριαρχία του πολέμου έναντι στο πνεύμα !.
Καλοκαίρι. Και μια ατελείωτη πεισματική εμμονή αγκαλιάζεται με την αξιοθαύμαστη θέληση να μην χωρίζει ούτε και να αποκλείει τίποτα. Καλοκαίρι. Και είναι αυτή που συμφιλί��σε και θα συμφιλιώνει πάντα την πονεμένη καρδιά των ανθρώπων με το φως, τη λαμπρότητα και την άνοιξη του κόσμου.
Καλή ανάγνωση.
Πολλούς και σεμνούς ασπασμούς.
Γράφει δοκίμια και προσδιορίζει την άνευ ορίων αντίληψη του ανέφικτου και του λερωμένου από ανθρώπινες εμπειρίες ανύπαρκτου πεπρωμένου.
Καλοκαίρι. Μυρωδιές. Θύμησες. Νοσταλγίες. Λάμψεις απονενοημένης ευτυχίας. Καλοκαίρι. Αγώνας για μια συνέχεια στην πραγματικότητα που καθορίζεται απόλυτα από το τίποτε.
Καλοκαίρι. Επιστροφή στα πάτρια εδάφη. Αλγερία και Οράν, δόσεις από έλλειψη θεότητας αφού δεν υπάρχει κάτι να της αντιτάξουμε.
Γινόμαστε όλοι μαζί του ένας αλυσοδεμένος ήρωας σαν τον Προμηθέα. Ο αλυσοδεμένος νεκρός μέσα στους θεϊκούς κεραυνούς και τις βροντές από τα κανόνια και τις βόμβες των πολέμων της ανθρωπότητας επιμένει να πιστεύει γαλήνια στον άνθρωπο.
Γίνεται έτσι πιο σκληρός απο το βράχο που τον έδεσαν, από το σίδερο και την καπνίλα των παλαιϊκών υπερόπλων και την κυριαρχία του πολέμου έναντι στο πνεύμα !.
Καλοκαίρι. Και μια ατελείωτη πεισματική εμμονή αγκαλιάζεται με την αξιοθαύμαστη θέληση να μην χωρίζει ούτε και να αποκλείει τίποτα. Καλοκαίρι. Και είναι αυτή που συμφιλί��σε και θα συμφιλιώνει πάντα την πονεμένη καρδιά των ανθρώπων με το φως, τη λαμπρότητα και την άνοιξη του κόσμου.
Καλή ανάγνωση.
Πολλούς και σεμνούς ασπασμούς.
January 1, 2015
Quand une fois on a eu la chance d'aimer fortement, la vie de passe à chercher de nouveau cette ardeur et cette lumière.
Ce petit livre comprend huit essais entre la poésie, la philosophie et la biographie, dans lequel Albert Camus évoque son pays natal. La description des villes, des populations, des mœurs: avec quel amour, quelle délicatesse et quelle pudeur il traite son sujet! Un monde disparu qui n'est plus que souvenir. Et il dit des choses justes. J'ai été profondément touché et j'ai énormément apprécié, comme s'il avait été écrit pour moi.
August 10, 2020
N'étant pas très portée sur les essais, j'avais un peu peur de ne pas apprécier ma lecture. Mais heureusement ça n'a pas été le cas.
Dans ce petit livre composé de huit textes d'inégale longueur, l'auteur nous fait visiter Oran, Alger, Tipasa et d'autres villes, il nous fait même traverser mer et océan pour aller en Europe et en Amérique du sud. Il partage avec nous son amour du soleil et de la mer.
La lecture de ce petit livre m'a pris beaucoup de temps, car on y trouve beaucoup de références à la Mythologie grecque que je ne connais pas très bien (ce qui m'obligeait à chaque fois à faire des recherches sur internet), et certains passages philosophiques exigeaient de moi de les relire plusieurs fois pour essayer de les comprendre (la philosophie n'étant pas mon point fort, non plus). Mais le reste était magnifique, poétique (je dirais même lyrique) et touchant. On sent l'amour de Camus pour l'Algérie, son soleil, ses plages et ses ruines romaines. Il partage avec nous ses préoccupations philosophiques et humanitaires (humaines?), et bien sur il nous parle aussi un peu de "l'absurde".
Pour conclure, je dirais que c'était une très bonne lecture, et que mes textes préférés dans ce recueil sont les deux derniers: "Retour à Tipasa" et "La mer au plus près".
Et enfin, une petite citation très connue:
"Au milieu de l'hiver, j'apprenais enfin qu'il y avait en moi un été invincible."
Dans ce petit livre composé de huit textes d'inégale longueur, l'auteur nous fait visiter Oran, Alger, Tipasa et d'autres villes, il nous fait même traverser mer et océan pour aller en Europe et en Amérique du sud. Il partage avec nous son amour du soleil et de la mer.
La lecture de ce petit livre m'a pris beaucoup de temps, car on y trouve beaucoup de références à la Mythologie grecque que je ne connais pas très bien (ce qui m'obligeait à chaque fois à faire des recherches sur internet), et certains passages philosophiques exigeaient de moi de les relire plusieurs fois pour essayer de les comprendre (la philosophie n'étant pas mon point fort, non plus). Mais le reste était magnifique, poétique (je dirais même lyrique) et touchant. On sent l'amour de Camus pour l'Algérie, son soleil, ses plages et ses ruines romaines. Il partage avec nous ses préoccupations philosophiques et humanitaires (humaines?), et bien sur il nous parle aussi un peu de "l'absurde".
Pour conclure, je dirais que c'était une très bonne lecture, et que mes textes préférés dans ce recueil sont les deux derniers: "Retour à Tipasa" et "La mer au plus près".
Et enfin, une petite citation très connue:
"Au milieu de l'hiver, j'apprenais enfin qu'il y avait en moi un été invincible."
October 17, 2020
Whether the subject is the sun shining on the rocks of Algeria's Oran after a long rain or whether it's finding optimism in the uncertain post-war era, the chasing of Summer is the central theme in this mosaic of essays. "In order to understand the world, one has to turn away from it on occasion", writes Camus. Looking for beauty in nature, in the little moments of life and in the tedium of the streets of Oran, Camus is thus able to analyse the state of a pained Europe and to question the direction it and himself are heading towards. A book of rich and lyrical prose full of melancholy but also of hope and, ultimately, joy for life.
There is merely bad luck in not being loved; there is misfortune in not loving. All of us, today, are dying of this misfortune. For violence and hatred dry up the heart itself; the long fight for justice exhausts the love that nevertheless gave birth to it.
August 26, 2021
Μια συλλογή κειμένων του Αλμπέρ Καμύ για την Αλγερία, την τέχνη, το παράλογο, τον πόλεμο και πολλά αλλά. Τι θα μπορούσε να πάει άσχημα;
Καλή ανάγνωση σε όλους!
Υ.Γ. Πάλι καλά που το διάβασα καλοκαίρι και Οχι χειμώνα. Αν το έκανα, θα μου έλειπε το καλοκαίρι που σιχαίνομαι και με συνθλίβει.
Καλή ανάγνωση σε όλους!
Υ.Γ. Πάλι καλά που το διάβασα καλοκαίρι και Οχι χειμώνα. Αν το έκανα, θα μου έλειπε το καλοκαίρι που σιχαίνομαι και με συνθλίβει.
July 15, 2019
Un texto muy personal de Camus. Lo mejor del libro son sus reflexiones sobre la vida que se mezclan con sus recuerdos y sensaciones. El comienzo es un poco lento, muy descriptivo, pero luego mejora mucho y te invade la melancolía del autor.
January 20, 2022
Hay libros que me gustan mucho y que termino de leer y quiero comenzarlos de nuevo. Eso me pasó, necesito una segunda lectura no para devorarlo como la primera vez sino para masticarlo, digerirlo mejor. EL VERANO de Albert Camus es un libro de breves ensayos, contiene una especie de guía que lleva al lector por un recorrido que abarca distintas épocas y espacios como Argelia (lugar de nacimiento del autor y colonia de Francia en esos tiempos), Francia, Grecia. Lo que hace Camus es bellísimo porque si bien el género en este caso es ensayo utiliza un lenguaje lírico que por momentos te olvidas que estás leyendo un artículo y piensas que es poesía. Las descripciones son maravillosas, el mar, la ciudad, la primavera, el invierno y verano, la guerra, la juventud perdida...¡cautivante! "𝑬𝒏 𝒆𝒔𝒂𝒔 𝒑𝒍𝒂𝒚𝒂𝒔 𝒅𝒆𝒍 𝑶𝒓𝒂𝒏𝒆𝒔𝒂𝒅𝒐 𝒕𝒐𝒅𝒂𝒔 𝒍𝒂𝒔 𝒎𝒂ñ𝒂𝒏𝒂𝒔 𝒅𝒆 𝒗𝒆𝒓𝒂𝒏𝒐 𝒑𝒂𝒓𝒆𝒄𝒆𝒏 𝒍𝒂𝒔 𝒑𝒓𝒊𝒎𝒆𝒓𝒂𝒔 𝒅𝒆𝒍 𝒎𝒖𝒏𝒅𝒐. 𝑻𝒐𝒅𝒐𝒔 𝒍𝒐𝒔 𝒄𝒓𝒆𝒑ú𝒔𝒄𝒖𝒍𝒐𝒔 𝒑𝒂𝒓𝒆𝒄𝒆 𝒒𝒖𝒆 𝒗𝒂𝒏 𝒂 𝒔𝒆𝒓 𝒍𝒐𝒔 ú𝒍𝒕𝒊𝒎𝒐𝒔: 𝒂𝒈𝒐𝒏í𝒂𝒔 𝒔𝒐𝒍𝒆𝒎𝒏𝒆𝒔 𝒂𝒏𝒖𝒏𝒄𝒊𝒂𝒅𝒂𝒔 𝒂 𝒍𝒂 𝒄𝒂í𝒅𝒂 𝒅𝒆𝒍 𝒔𝒐𝒍 𝒑𝒐𝒓 𝒖𝒏𝒂 ú𝒍𝒕𝒊𝒎𝒂 𝒍𝒖𝒛 𝒒𝒖𝒆 𝒄𝒂𝒓𝒈𝒂 𝒕𝒐𝒅𝒐𝒔 𝒍𝒐𝒔 𝒕𝒊𝒏𝒕𝒆𝒔. 𝑬𝒍 𝒎𝒂𝒓 𝒆𝒔 𝒖𝒍𝒕𝒓𝒂𝒎𝒂𝒓, 𝒆𝒍 𝒄𝒂𝒎𝒊𝒏𝒐, 𝒄𝒐𝒍𝒐𝒓 𝒅𝒆 𝒔𝒂𝒏𝒈𝒓𝒆 𝒄𝒐𝒂𝒈𝒖𝒍𝒂𝒅𝒂, 𝒍𝒂 𝒑𝒍𝒂𝒚𝒂, 𝒂𝒎𝒂𝒓𝒊𝒍𝒍𝒂. 𝑻𝒐𝒅𝒐 𝒅𝒆𝒔𝒂𝒑𝒂𝒓𝒆𝒄𝒆 𝒄𝒐𝒏 𝒆𝒍 𝒔𝒐𝒍 𝒗𝒆𝒓𝒅𝒆; 𝒖𝒏𝒂 𝒉𝒐𝒓𝒂 𝒎á𝒔 𝒕𝒂𝒓𝒅𝒆, 𝒍𝒂𝒔 𝒅𝒖𝒏𝒂𝒔 𝒓𝒆𝒔𝒑𝒍𝒂𝒏𝒅𝒆𝒄𝒆𝒏 𝒅𝒆 𝒍𝒖𝒏𝒂. 𝑺𝒐𝒏 𝒆𝒏𝒕𝒐𝒏𝒄𝒆𝒔 𝒏𝒐𝒄𝒉𝒆𝒔 𝒔𝒊𝒏 𝒎𝒆𝒅𝒊𝒅𝒂 𝒃𝒂𝒋𝒐 𝒖𝒏𝒂 𝒍𝒍𝒖𝒗𝒊𝒂 𝒅𝒆 𝒆𝒔𝒕𝒓𝒆𝒍𝒍𝒂𝒔. 𝑨 𝒗𝒆𝒄𝒆𝒔 𝒍𝒂𝒔 𝒂𝒕𝒓𝒂𝒗𝒊𝒆𝒔𝒂𝒏 𝒍𝒂𝒔 𝒕𝒐𝒓𝒎𝒆𝒏𝒕𝒂𝒔, 𝒚 𝒍𝒐𝒔 𝒓𝒆𝒍á𝒎𝒑𝒂𝒈𝒐𝒔 𝒓𝒆𝒔𝒃𝒂𝒍𝒂𝒏 𝒂 𝒍𝒐 𝒍𝒂𝒓𝒈𝒐 𝒅𝒆 𝒍𝒂𝒔 𝒅𝒖𝒏𝒂𝒔, 𝒑𝒂𝒍𝒊𝒅𝒆𝒄𝒆𝒏 𝒆𝒍 𝒄𝒊𝒆𝒍𝒐, 𝒑𝒐𝒏𝒆𝒏 𝒆𝒏 𝒍𝒂 𝒂𝒓𝒆𝒏𝒂 𝒚 𝒆𝒏 𝒍𝒐𝒔 𝒐𝒋𝒐𝒔 𝒅𝒆𝒔𝒕𝒆𝒍𝒍𝒐𝒔 𝒂𝒏𝒂𝒓𝒂𝒏𝒋𝒂𝒅𝒐𝒔.
𝑷𝒆𝒓𝒐 𝒆𝒔𝒐 𝒏𝒐 𝒑𝒖𝒆𝒅𝒆 𝒄𝒐𝒎𝒑𝒂𝒓𝒕𝒊𝒓𝒔𝒆. 𝑯𝒂𝒚 𝒒𝒖𝒆 𝒉𝒂𝒃𝒆𝒓𝒍𝒐 𝒗𝒊𝒗𝒊𝒅𝒐. 𝑻𝒂𝒏𝒕𝒂 𝒔𝒐𝒍𝒆𝒅𝒂𝒅 𝒚 𝒈𝒓𝒂𝒏𝒅𝒆𝒛𝒂 𝒅𝒂𝒏 𝒂 𝒆𝒔𝒕𝒐𝒔 𝒍𝒖𝒈𝒂𝒓𝒆𝒔 𝒖𝒏 𝒓𝒐𝒔𝒕𝒓𝒐 𝒊𝒏𝒐𝒍𝒗𝒊𝒅𝒂𝒃𝒍𝒆.
𝑷𝒆𝒓𝒐 𝒆𝒍 𝒓𝒆𝒄𝒖𝒆𝒓𝒅𝒐 𝒅𝒆 𝒆𝒔𝒂𝒔 𝒂𝒍𝒆𝒈𝒓í𝒂𝒔 𝒏𝒐 𝒎𝒆 𝒍𝒍𝒆𝒗𝒂 𝒂 𝒆𝒄𝒉𝒂𝒓𝒍𝒂𝒔 𝒅𝒆 𝒎𝒆𝒏𝒐𝒔 𝒚, 𝒑𝒐𝒓 𝒆𝒔𝒐, 𝒓𝒆𝒄𝒐𝒏𝒐𝒛𝒄𝒐 𝒒𝒖𝒆 𝒆𝒓𝒂𝒏 𝒃𝒖𝒆𝒏𝒂𝒔. 𝑫𝒆𝒔𝒑𝒖é𝒔 𝒅𝒆 𝒕𝒂𝒏𝒕𝒐𝒔 𝒂ñ𝒐𝒔, 𝒂ú𝒏 𝒑𝒆𝒓𝒅𝒖𝒓𝒂𝒏 𝒆𝒏 𝒂𝒍𝒈ú𝒏 𝒍𝒖𝒈𝒂𝒓 𝒅𝒆 𝒆𝒔𝒕𝒆 𝒄𝒐𝒓𝒂𝒛ó𝒏..." 💛
(No es difícil sospechar que tengo subrayado todo el libro, pues todo me parecía tan hermoso que tenía deseos de compartirlo)
Pero no solo es importante la forma sino también el contenido. Camus no deja de lado las reflexiones filosóficas y sus evocaciones de un pasado al que intenta regresar después de casi 20 años.
Esta lectura me deja pensando en aquellos recuerdos que parecen perdidos pero que con un poco de sol de verano☀️ los podemos rescatar como a niños inocentes de un furioso mar del olvido. Con esa luz no solo podemos recuperar recuerdos sino también alumbrar el entendimiento como la anagnórisis de los héroes trágicos: "ᴇʟ ᴍᴜɴᴅᴏ ᴇᴍᴘᴇᴢᴀʙᴀ ᴀʟʟÍ ᴄᴀᴅᴀ ᴅÍᴀ ᴄᴏɴ ᴜɴᴀ ʟᴜᴢ ꜱɪᴇᴍᴘʀᴇ ɴᴜᴇᴠᴀ. ¡ᴏʜ, ʟᴜᴢ!, Éꜱᴇ ᴇꜱ ᴇʟ ɢʀɪᴛᴏ ᴅᴇ ᴛᴏᴅᴏꜱ ʟᴏꜱ ᴘᴇʀꜱᴏɴᴀᴊᴇꜱ ᴇɴꜰʀᴇɴᴛᴀᴅᴏꜱ, ᴇɴ ᴇʟ ᴅʀᴀᴍᴀ ᴀɴᴛɪɢᴜᴏ, ᴀ ꜱᴜ ᴅᴇꜱᴛɪɴᴏ. ᴇꜱᴇ Úʟᴛɪᴍᴏ ʀᴇᴄᴜʀꜱᴏ ᴇʀᴀ ᴛᴀᴍʙɪÉɴ ᴇʟ ɴᴜᴇꜱᴛʀᴏ ʏ ᴀʜᴏʀᴀ ʏᴏ ʟᴏ ꜱᴀʙÍᴀ. ᴇɴ ᴍɪᴛᴀᴅ ᴅᴇʟ ɪɴᴠɪᴇʀɴᴏ ᴀᴘʀᴇɴᴅÍᴀ ᴘᴏʀ ꜰɪɴ Qᴜᴇ ʜᴀʙÍᴀ ᴇɴ ᴍÍ ᴜɴ ᴠᴇʀᴀɴᴏ ɪɴᴠᴇɴᴄɪʙʟᴇ"
"ᴅᴇꜱᴅᴇ ᴇʟ ᴍɪꜱᴍᴏ ɪɴꜱᴛᴀɴᴛᴇ ᴇɴ Qᴜᴇ ꜱᴇ ᴅɪᴄᴇ Qᴜᴇ ᴛᴏᴅᴏ ᴇꜱ ᴜɴ ꜱɪɴꜱᴇɴᴛɪᴅᴏ, ꜱᴇ ᴇxᴘʀᴇꜱᴀ Qᴜᴇ ᴛɪᴇɴᴇ ꜱᴇɴᴛɪᴅᴏ. ɴᴇɢᴀʀ ᴛᴏᴅᴀ ꜱɪɢɴɪꜰɪᴄᴀᴄɪÓɴ ᴀʟ ᴍᴜɴᴅᴏ ʟʟᴇᴠᴀ ᴀ ꜱᴜᴘʀɪᴍɪʀ ᴛᴏᴅᴏ ᴊᴜɪᴄɪᴏ ᴅᴇ ᴠᴀʟᴏʀ. ᴘᴇʀᴏ ᴠɪᴠɪʀ —ʏ, ᴘᴏʀ ᴇᴊᴇᴍᴘʟᴏ, ᴀʟɪᴍᴇɴᴛᴀʀꜱᴇ— ᴇꜱ ᴇɴ ꜱÍ ᴍɪꜱᴍᴏ ᴜɴ ᴊᴜɪᴄɪᴏ ᴅᴇ ᴠᴀʟᴏʀ. ᴅᴇꜱᴅᴇ ᴇʟ ɪɴꜱᴛᴀɴᴛᴇ ᴇɴ Qᴜᴇ ᴜɴᴏ ɴᴏ ꜱᴇ ᴅᴇᴊᴀ ᴍᴏʀɪʀ, ᴇʟɪɢᴇ ᴅᴜʀᴀʀ ʏ ᴅᴇ ᴇꜱᴛᴇ ᴍᴏᴅᴏ ꜱᴇ ʟᴇ ʀᴇᴄᴏɴᴏᴄᴇ ᴜɴ ᴠᴀʟᴏʀ, ᴀʟ ᴍᴇɴᴏꜱ ʀᴇʟᴀᴛɪᴠᴏ, ᴀ ʟᴀ ᴠɪᴅᴀ.
ᴇɴ ᴇʟ ᴄᴇɴᴛʀᴏ ᴅᴇ ꜱᴜ ᴜɴɪᴠᴇʀꜱᴏ ɴᴏ ᴇꜱᴛÁ ᴇʟ ᴘᴏʙʀᴇ ꜱɪɴꜱᴇɴᴛɪᴅᴏ Qᴜᴇ ɴᴏꜱᴏᴛʀᴏꜱ ᴇɴᴄᴏɴᴛʀᴀᴍᴏꜱ, ꜱɪɴᴏ ᴇʟ ᴇɴɪɢᴍᴀ, ᴇꜱ ᴅᴇᴄɪʀ, ᴜɴ ꜱᴇɴᴛɪᴅᴏ Qᴜᴇ ꜱᴇ ᴅᴇꜱᴄɪꜰʀᴀ ᴍᴀʟ ᴘᴏʀQᴜᴇ ᴅᴇꜱʟᴜᴍʙʀᴀ".
La calificación que le doy de momento es ☆☆☆ pero estoy segura que cuando relea la obra subirá a ☆☆☆☆
𝑷𝒆𝒓𝒐 𝒆𝒔𝒐 𝒏𝒐 𝒑𝒖𝒆𝒅𝒆 𝒄𝒐𝒎𝒑𝒂𝒓𝒕𝒊𝒓𝒔𝒆. 𝑯𝒂𝒚 𝒒𝒖𝒆 𝒉𝒂𝒃𝒆𝒓𝒍𝒐 𝒗𝒊𝒗𝒊𝒅𝒐. 𝑻𝒂𝒏𝒕𝒂 𝒔𝒐𝒍𝒆𝒅𝒂𝒅 𝒚 𝒈𝒓𝒂𝒏𝒅𝒆𝒛𝒂 𝒅𝒂𝒏 𝒂 𝒆𝒔𝒕𝒐𝒔 𝒍𝒖𝒈𝒂𝒓𝒆𝒔 𝒖𝒏 𝒓𝒐𝒔𝒕𝒓𝒐 𝒊𝒏𝒐𝒍𝒗𝒊𝒅𝒂𝒃𝒍𝒆.
𝑷𝒆𝒓𝒐 𝒆𝒍 𝒓𝒆𝒄𝒖𝒆𝒓𝒅𝒐 𝒅𝒆 𝒆𝒔𝒂𝒔 𝒂𝒍𝒆𝒈𝒓í𝒂𝒔 𝒏𝒐 𝒎𝒆 𝒍𝒍𝒆𝒗𝒂 𝒂 𝒆𝒄𝒉𝒂𝒓𝒍𝒂𝒔 𝒅𝒆 𝒎𝒆𝒏𝒐𝒔 𝒚, 𝒑𝒐𝒓 𝒆𝒔𝒐, 𝒓𝒆𝒄𝒐𝒏𝒐𝒛𝒄𝒐 𝒒𝒖𝒆 𝒆𝒓𝒂𝒏 𝒃𝒖𝒆𝒏𝒂𝒔. 𝑫𝒆𝒔𝒑𝒖é𝒔 𝒅𝒆 𝒕𝒂𝒏𝒕𝒐𝒔 𝒂ñ𝒐𝒔, 𝒂ú𝒏 𝒑𝒆𝒓𝒅𝒖𝒓𝒂𝒏 𝒆𝒏 𝒂𝒍𝒈ú𝒏 𝒍𝒖𝒈𝒂𝒓 𝒅𝒆 𝒆𝒔𝒕𝒆 𝒄𝒐𝒓𝒂𝒛ó𝒏..." 💛
(No es difícil sospechar que tengo subrayado todo el libro, pues todo me parecía tan hermoso que tenía deseos de compartirlo)
Pero no solo es importante la forma sino también el contenido. Camus no deja de lado las reflexiones filosóficas y sus evocaciones de un pasado al que intenta regresar después de casi 20 años.
Esta lectura me deja pensando en aquellos recuerdos que parecen perdidos pero que con un poco de sol de verano☀️ los podemos rescatar como a niños inocentes de un furioso mar del olvido. Con esa luz no solo podemos recuperar recuerdos sino también alumbrar el entendimiento como la anagnórisis de los héroes trágicos: "ᴇʟ ᴍᴜɴᴅᴏ ᴇᴍᴘᴇᴢᴀʙᴀ ᴀʟʟÍ ᴄᴀᴅᴀ ᴅÍᴀ ᴄᴏɴ ᴜɴᴀ ʟᴜᴢ ꜱɪᴇᴍᴘʀᴇ ɴᴜᴇᴠᴀ. ¡ᴏʜ, ʟᴜᴢ!, Éꜱᴇ ᴇꜱ ᴇʟ ɢʀɪᴛᴏ ᴅᴇ ᴛᴏᴅᴏꜱ ʟᴏꜱ ᴘᴇʀꜱᴏɴᴀᴊᴇꜱ ᴇɴꜰʀᴇɴᴛᴀᴅᴏꜱ, ᴇɴ ᴇʟ ᴅʀᴀᴍᴀ ᴀɴᴛɪɢᴜᴏ, ᴀ ꜱᴜ ᴅᴇꜱᴛɪɴᴏ. ᴇꜱᴇ Úʟᴛɪᴍᴏ ʀᴇᴄᴜʀꜱᴏ ᴇʀᴀ ᴛᴀᴍʙɪÉɴ ᴇʟ ɴᴜᴇꜱᴛʀᴏ ʏ ᴀʜᴏʀᴀ ʏᴏ ʟᴏ ꜱᴀʙÍᴀ. ᴇɴ ᴍɪᴛᴀᴅ ᴅᴇʟ ɪɴᴠɪᴇʀɴᴏ ᴀᴘʀᴇɴᴅÍᴀ ᴘᴏʀ ꜰɪɴ Qᴜᴇ ʜᴀʙÍᴀ ᴇɴ ᴍÍ ᴜɴ ᴠᴇʀᴀɴᴏ ɪɴᴠᴇɴᴄɪʙʟᴇ"
"ᴅᴇꜱᴅᴇ ᴇʟ ᴍɪꜱᴍᴏ ɪɴꜱᴛᴀɴᴛᴇ ᴇɴ Qᴜᴇ ꜱᴇ ᴅɪᴄᴇ Qᴜᴇ ᴛᴏᴅᴏ ᴇꜱ ᴜɴ ꜱɪɴꜱᴇɴᴛɪᴅᴏ, ꜱᴇ ᴇxᴘʀᴇꜱᴀ Qᴜᴇ ᴛɪᴇɴᴇ ꜱᴇɴᴛɪᴅᴏ. ɴᴇɢᴀʀ ᴛᴏᴅᴀ ꜱɪɢɴɪꜰɪᴄᴀᴄɪÓɴ ᴀʟ ᴍᴜɴᴅᴏ ʟʟᴇᴠᴀ ᴀ ꜱᴜᴘʀɪᴍɪʀ ᴛᴏᴅᴏ ᴊᴜɪᴄɪᴏ ᴅᴇ ᴠᴀʟᴏʀ. ᴘᴇʀᴏ ᴠɪᴠɪʀ —ʏ, ᴘᴏʀ ᴇᴊᴇᴍᴘʟᴏ, ᴀʟɪᴍᴇɴᴛᴀʀꜱᴇ— ᴇꜱ ᴇɴ ꜱÍ ᴍɪꜱᴍᴏ ᴜɴ ᴊᴜɪᴄɪᴏ ᴅᴇ ᴠᴀʟᴏʀ. ᴅᴇꜱᴅᴇ ᴇʟ ɪɴꜱᴛᴀɴᴛᴇ ᴇɴ Qᴜᴇ ᴜɴᴏ ɴᴏ ꜱᴇ ᴅᴇᴊᴀ ᴍᴏʀɪʀ, ᴇʟɪɢᴇ ᴅᴜʀᴀʀ ʏ ᴅᴇ ᴇꜱᴛᴇ ᴍᴏᴅᴏ ꜱᴇ ʟᴇ ʀᴇᴄᴏɴᴏᴄᴇ ᴜɴ ᴠᴀʟᴏʀ, ᴀʟ ᴍᴇɴᴏꜱ ʀᴇʟᴀᴛɪᴠᴏ, ᴀ ʟᴀ ᴠɪᴅᴀ.
ᴇɴ ᴇʟ ᴄᴇɴᴛʀᴏ ᴅᴇ ꜱᴜ ᴜɴɪᴠᴇʀꜱᴏ ɴᴏ ᴇꜱᴛÁ ᴇʟ ᴘᴏʙʀᴇ ꜱɪɴꜱᴇɴᴛɪᴅᴏ Qᴜᴇ ɴᴏꜱᴏᴛʀᴏꜱ ᴇɴᴄᴏɴᴛʀᴀᴍᴏꜱ, ꜱɪɴᴏ ᴇʟ ᴇɴɪɢᴍᴀ, ᴇꜱ ᴅᴇᴄɪʀ, ᴜɴ ꜱᴇɴᴛɪᴅᴏ Qᴜᴇ ꜱᴇ ᴅᴇꜱᴄɪꜰʀᴀ ᴍᴀʟ ᴘᴏʀQᴜᴇ ᴅᴇꜱʟᴜᴍʙʀᴀ".
La calificación que le doy de momento es ☆☆☆ pero estoy segura que cuando relea la obra subirá a ☆☆☆☆
Read
December 11, 2016Sunce, more, egzistencijalizam, starogrčka mitologija, reminiscencija, su sve ono što čini ove eseje zanimljivim
Solarni eseji predstavljaju zbirku Kamijevih uspomena, doživljaja prirode, ljudi , istorije. Fuzija subjektivnog i objektivnog, iz koga izvire toplota Mediterana, i želja da se gleda šire, šire od ljudskih granica, jer čovek je dete Sunca, što potvrđuje citatom u prvom eseju:
Ali ti, ti si rođen
za prozračnu svetlost dana.
Helderlin
Solarni eseji predstavljaju zbirku Kamijevih uspomena, doživljaja prirode, ljudi , istorije. Fuzija subjektivnog i objektivnog, iz koga izvire toplota Mediterana, i želja da se gleda šire, šire od ljudskih granica, jer čovek je dete Sunca, što potvrđuje citatom u prvom eseju:
Ali ti, ti si rođen
za prozračnu svetlost dana.
Helderlin
December 20, 2017
Si pasearas al lado de Camus y oyeras sus pensamientos, estarías leyendo este libro.
Recomendable.
Recomendable.
June 13, 2020
"Pre svega, siromaštvo nikada nisam doživljavao kao nesreću: ono je zračilo svetlošću. Čak su i moje pobune bile obasjane suncem. Te pobune su skoro uvek mislim da to mogu reći bez zavaravanja bile pobune za svačije dobro; težile su da svačiji život uzdignu ka toj svetlosti. Sasvim je moguće da moje srce nije bilo prirodno sazdano za tu vrstu ljubavi."
Alber Kami je jedan od onih pisaca čija dela ili volite ili ne volite, as simply as that. Ja se pronađoh u onoj prvoj grupi jer decenijama nakon piščeve smrti ta univerzalnost kojom je Kami predstavljen, i dalje pleni i nikako ne prestaje da bude aktuelna. Naizgled, to prošlo vreme je danas, na neki način, samo još više potvrdilo kakvom snagom reči Kami ume da zavede čitaoca. Ta pitanja koja on postavlja u svojim redovima kao da ni danas ne nailaze na svoje odgovore, iako smo svedoci civilizacijskog progresa i tog večitog "laganog" razvitka svega oko nas. I dalje guramo čuveni kamen, nadajući se da nam se neće obiti o glavu, i dalje smo jedni drugima bliski, a nikad dalji, stranci u sopstvenoj koži, apsurdom obmotani iako je leta u nama.
"Ali, u svakom čoveku postoji neki duboki nagon, koji nije ni stvaralački, ni rušilački. Samo želja da se ne podseća ni na šta..."
Ova "malečna" knjiga sadrži osam eseja koji su uljuljkani u poeziju, filozofiju i biografiju, u kojima Kami govori o svojoj rodnoj grudi. Oni koji se nisu susreli sa ovim delom će, sigurna sam, biti oduševljeni sa kolikom ljubavlju, skromnošću i kako delikatno barata opisima gradova, stanovništva, običaja. To je neverovatno! Sasvim jedan nestali svet pretvoren u gomilu uspomena, a tako živopisno predstavljen da ga možete videti pred sobom. On nam pripoveda o suncu, svetlosti, toploti i toplini, kako ko shvati. Govori o nadi i očaju koji je itekako potreban da bi nada pronašla svoj put iz lavirinta. Nada je nekako nejasna, kao da se skriva dok je očaj onaj koji je dominantan, veoma oštrog mirisa, gotovo opipljiv. Iako, Kami nije ubeđen da je sve oko nas beznadežno, potpuno izgubljeno, pa zato i deli svoja ubeđenja sa čitaocem. Kami je sasvim iskren, autentičan. Oni kojima je ovo prva njegova knjiga (tako bar kažu oni mudriji od mene) mogu biti odvučeni na drugu stranu. Međutim, ja nisam takvog mišljenja. Verujem da bi ovo mogao biti jedan apsolutno savršen početak druženja sa Kamijem jer pleni iskrenošću, jednostavnošću i direktnošću. Pa, zar nam to nije dovoljno?
"Naš ljudski zadatak jeste da pronađemo onih nekoliko formula koje će umiriti beskrajnu zebnju slobodnih duša. Treba da okrpimo ono što je pocepano, da učinimo pravdu pojmljivom u jednom svetu tako očevidno nepravednom, da vratimo veru u postojanje sreće narodima zatrovanim nesrećom veka. Prirodno, to je natčovečanski zadatak. Ali, natčovečanskim se nazivaju zadaci za koje je ljudima potrebno mnogo vremena da ih ispune, to je sve. Znajmo, dakle, šta hoćemo, ostanimo čvrsto pri duhu, čak i ako sila, da bi nas osvojila, preuzme lik neke ideje ili udobnosti. Pre svega ne treba očajavati. Ne obraćajmo previše pažnje na one koji predskazuju kraj sveta. Civilizacije ne umiru tako lako, a čak i ako se ovaj svet sruši, to će biti posle tolikih drugih. Istina je da živimo u tragičnom dobu. Ali, mnogi brkaju tragičnost i očajavanje..."
Alber Kami je jedan od onih pisaca čija dela ili volite ili ne volite, as simply as that. Ja se pronađoh u onoj prvoj grupi jer decenijama nakon piščeve smrti ta univerzalnost kojom je Kami predstavljen, i dalje pleni i nikako ne prestaje da bude aktuelna. Naizgled, to prošlo vreme je danas, na neki način, samo još više potvrdilo kakvom snagom reči Kami ume da zavede čitaoca. Ta pitanja koja on postavlja u svojim redovima kao da ni danas ne nailaze na svoje odgovore, iako smo svedoci civilizacijskog progresa i tog večitog "laganog" razvitka svega oko nas. I dalje guramo čuveni kamen, nadajući se da nam se neće obiti o glavu, i dalje smo jedni drugima bliski, a nikad dalji, stranci u sopstvenoj koži, apsurdom obmotani iako je leta u nama.
"Ali, u svakom čoveku postoji neki duboki nagon, koji nije ni stvaralački, ni rušilački. Samo želja da se ne podseća ni na šta..."
Ova "malečna" knjiga sadrži osam eseja koji su uljuljkani u poeziju, filozofiju i biografiju, u kojima Kami govori o svojoj rodnoj grudi. Oni koji se nisu susreli sa ovim delom će, sigurna sam, biti oduševljeni sa kolikom ljubavlju, skromnošću i kako delikatno barata opisima gradova, stanovništva, običaja. To je neverovatno! Sasvim jedan nestali svet pretvoren u gomilu uspomena, a tako živopisno predstavljen da ga možete videti pred sobom. On nam pripoveda o suncu, svetlosti, toploti i toplini, kako ko shvati. Govori o nadi i očaju koji je itekako potreban da bi nada pronašla svoj put iz lavirinta. Nada je nekako nejasna, kao da se skriva dok je očaj onaj koji je dominantan, veoma oštrog mirisa, gotovo opipljiv. Iako, Kami nije ubeđen da je sve oko nas beznadežno, potpuno izgubljeno, pa zato i deli svoja ubeđenja sa čitaocem. Kami je sasvim iskren, autentičan. Oni kojima je ovo prva njegova knjiga (tako bar kažu oni mudriji od mene) mogu biti odvučeni na drugu stranu. Međutim, ja nisam takvog mišljenja. Verujem da bi ovo mogao biti jedan apsolutno savršen početak druženja sa Kamijem jer pleni iskrenošću, jednostavnošću i direktnošću. Pa, zar nam to nije dovoljno?
"Naš ljudski zadatak jeste da pronađemo onih nekoliko formula koje će umiriti beskrajnu zebnju slobodnih duša. Treba da okrpimo ono što je pocepano, da učinimo pravdu pojmljivom u jednom svetu tako očevidno nepravednom, da vratimo veru u postojanje sreće narodima zatrovanim nesrećom veka. Prirodno, to je natčovečanski zadatak. Ali, natčovečanskim se nazivaju zadaci za koje je ljudima potrebno mnogo vremena da ih ispune, to je sve. Znajmo, dakle, šta hoćemo, ostanimo čvrsto pri duhu, čak i ako sila, da bi nas osvojila, preuzme lik neke ideje ili udobnosti. Pre svega ne treba očajavati. Ne obraćajmo previše pažnje na one koji predskazuju kraj sveta. Civilizacije ne umiru tako lako, a čak i ako se ovaj svet sruši, to će biti posle tolikih drugih. Istina je da živimo u tragičnom dobu. Ali, mnogi brkaju tragičnost i očajavanje..."
August 31, 2021
"Vara" cuprinde o colecție de eseuri foarte personale scrise de filosoful Albert Camus în perioada 1939 - 1953.
Aceste eseuri reflectă viziunea autorului asupra vieții, influențată de experiențele din oraşul său natal - Oran - şi ilustrează subtil "soarele şi umbra sufletului mediteraneean".
Camus ne poartă într-o călătorie prin spațiul mediteraneean, prin urmare voi lăsa mai jos câteva citate reprezentative:
"Pentru cei care cunosc sfâşierile între da şi nu, între amiezi şi miezuri de noapte, între revoltă şi iubire, pentru cei, în sfârşit, care iubesc rugurile în faţa mării, există, acolo, o flacără care îi aşteaptă."
"Oranul are şi deşerturi de nisip: plajele sale. Cele pe care le întâlneşti chiar în preajma porților nu cunosc singurătatea decât iarna şi primăvara. Atunci sunt nişte câmpuri acoperite cu asfodele, populate de mici vile golaşe, printre flori. Mai jos vuieşte lin marea. Dar chiar şi atunci, soarele, vântul uşor, albul asfodelelor, albastrul tare al cerului, totul îngăduie sa-ți închipui vara, tineretul aramiu care împânzeşte plajele, ceasurile îndelungi pe nisip şi dulceața neaşteptată a serilor. În fiecare an, pe aceste țărmuri se iveşte o noua holdă de fete-flori. S-ar parea ca nu dăinuie decât un anotimp. În anul urmator le înlocuiesc alte corole fierbinți care, cu o vara înainte, erau înca niste fetițe cu trupurile vârtoase ca niste muguri. La ora unsprezece dimineața, coborând de pe podiş, toată aceasta carne tânară, abia înveştmântată in țesături pestrițe, năvăleste pe nisip ca un val multicolor."
Aceste eseuri reflectă viziunea autorului asupra vieții, influențată de experiențele din oraşul său natal - Oran - şi ilustrează subtil "soarele şi umbra sufletului mediteraneean".
Camus ne poartă într-o călătorie prin spațiul mediteraneean, prin urmare voi lăsa mai jos câteva citate reprezentative:
"Pentru cei care cunosc sfâşierile între da şi nu, între amiezi şi miezuri de noapte, între revoltă şi iubire, pentru cei, în sfârşit, care iubesc rugurile în faţa mării, există, acolo, o flacără care îi aşteaptă."
"Oranul are şi deşerturi de nisip: plajele sale. Cele pe care le întâlneşti chiar în preajma porților nu cunosc singurătatea decât iarna şi primăvara. Atunci sunt nişte câmpuri acoperite cu asfodele, populate de mici vile golaşe, printre flori. Mai jos vuieşte lin marea. Dar chiar şi atunci, soarele, vântul uşor, albul asfodelelor, albastrul tare al cerului, totul îngăduie sa-ți închipui vara, tineretul aramiu care împânzeşte plajele, ceasurile îndelungi pe nisip şi dulceața neaşteptată a serilor. În fiecare an, pe aceste țărmuri se iveşte o noua holdă de fete-flori. S-ar parea ca nu dăinuie decât un anotimp. În anul urmator le înlocuiesc alte corole fierbinți care, cu o vara înainte, erau înca niste fetițe cu trupurile vârtoase ca niste muguri. La ora unsprezece dimineața, coborând de pe podiş, toată aceasta carne tânară, abia înveştmântată in țesături pestrițe, năvăleste pe nisip ca un val multicolor."
November 26, 2022
با آلبر کاموی مقاله نویس از چند لحاظ مشکل دارم. یک اینکه این مقالات هم عین مقالات اسطوره سیزیف بعضی در خیلی جاهاش، سختخوان میشه؛ و نکته اش اینه که سختخوانی اش نه لزوما به دلیل محتوای پیچیده که صرفا نثر سختخوانی پیدا میکنه که من اصلا نمیتونم دقیق بفهمم چی نوشته. حالا این مشکل احتمال داره از مترجم های مقالات کامو باشه، میتونه تقصیر خود کامو باشه یا احتمالا تقصیر سواد کم من. دوم اینکه من کلا با توصیف و تشریح و دار و درخت و کوه و کمر و دریا و بیابون خیلی حال نمیکنم. کامو مخصوصا تو این مقالات بیشتر از هرچیزی به تشریح طبیعت و واکاوی ادبی-فلسفی تاثیر طبیعت و شهرهایی که توش زندگی کرده بر خودش پرداخته. برای من حداقل زیاد جذابیت نداره، هرچند خیلی ادبی و عمیق و... باشه. به نظرم خیلی از بحث های اینچنینی زمانمند هستند و تاریخ مصرفشون گذشته.
حالا از طرفی، کاموی مقاله نویس توی مقالاتش، یهو نشون میده که واقعا چقدر خفنه. میشه همون کامویی که آثار ادبی و نمایشی اش، خیلیا رو از جمله من مجذبو خودش کرده. توی یک سری از بخش ها حقیقتا که چیزای جذاب و نابی میشه از کامو پیدا کرد. اما به طور کلی کتاب خیلی جالبی برای من نبود و به سختی و روزنامه وار خوندمش.
حالا از طرفی، کاموی مقاله نویس توی مقالاتش، یهو نشون میده که واقعا چقدر خفنه. میشه همون کامویی که آثار ادبی و نمایشی اش، خیلیا رو از جمله من مجذبو خودش کرده. توی یک سری از بخش ها حقیقتا که چیزای جذاب و نابی میشه از کامو پیدا کرد. اما به طور کلی کتاب خیلی جالبی برای من نبود و به سختی و روزنامه وار خوندمش.
January 30, 2021
I will admit that I struggled with this one - being a series of essays and articles by the author inspired from his travels and experiences around the region. Now I have to admit that I did not "jell" with this book which is rather strange considering how enrapt and fascinated I was from Dirk Bogardes books and his experiences in Provence.
I think for me part of my trouble was these felt like observations (I guess the word Essay does sort of give that away) and as such felt rather dry. I know that a number of people feel that these are practically poetry and that might be another reason why I struggled as I am not the greatest person to appreciate this form.
So yes I do feel the genius of this book was lost on me and yes I am sure I failed it rather than the other way around but as part of the Penguin 60 collection I cannot deny its significance.
I think for me part of my trouble was these felt like observations (I guess the word Essay does sort of give that away) and as such felt rather dry. I know that a number of people feel that these are practically poetry and that might be another reason why I struggled as I am not the greatest person to appreciate this form.
So yes I do feel the genius of this book was lost on me and yes I am sure I failed it rather than the other way around but as part of the Penguin 60 collection I cannot deny its significance.
January 13, 2017
"Hiç sevmemek mutsuzluktur. Bugün hepimiz bu mutsuzluktan ölüyoruz."
"Deniz laciverttir, yol donmuş kan rengi, plaj sarı. Yeşil güneşle, herşey ortadan silinir, bir saat sonra kumullardan ay akar. O zaman bir yıldız yağmuru altında taşkın geceler başlar. Ama bu anlattıklarım paylaşılamaz, bunu yaşamış olmak gerekir..."
Bu güzel satırların yer aldığı Albert Camus'a ait , yazarın deneme yazılarının yer aldığı 75 sayfalık Yaz isimli kitabını ,hatırlıyorum da büyük bir keyifle,gün içinde dalgaların sesini dinlerken, çocukların neşeli kahkahalarını duyarken, bir deniz manzaralı kahvede demli bir çay içerken , bazen de yemek siparişi beklerken okumuştum:)
Yazar önce , Cezayir ( doğup, büyüdüğü ve üniversite okuduğu yer), Oran şehrini oradaki turistlik yerleri, anıtları , tarihi yerleri anlattı, oyunlarından, insanlarından bahsetti. Sonra kalk Paris'e gidelim dedi , yazarlık zamanlarını anlattı. Yazarları eleştirdi. Kendisine de 'uyumsuz yazar' dedi. Daha sonra ise, bindirdi bir gemiye, gemi günlükleri dediği bölümde, okyanus okyanus gezdirdi. Sonsuz mavilerlerle, insanın gizemlerini, tutkularını ve özlemlerini birleştirdi.
" Umutsuzluk sessizdir, gözler konuşacak olursa, sessizlik bile bir anlam saklar.
Gerçek umutsuzluk ise can çekişme , mezar ya da uçurumdur..."
"Deniz laciverttir, yol donmuş kan rengi, plaj sarı. Yeşil güneşle, herşey ortadan silinir, bir saat sonra kumullardan ay akar. O zaman bir yıldız yağmuru altında taşkın geceler başlar. Ama bu anlattıklarım paylaşılamaz, bunu yaşamış olmak gerekir..."
Bu güzel satırların yer aldığı Albert Camus'a ait , yazarın deneme yazılarının yer aldığı 75 sayfalık Yaz isimli kitabını ,hatırlıyorum da büyük bir keyifle,gün içinde dalgaların sesini dinlerken, çocukların neşeli kahkahalarını duyarken, bir deniz manzaralı kahvede demli bir çay içerken , bazen de yemek siparişi beklerken okumuştum:)
Yazar önce , Cezayir ( doğup, büyüdüğü ve üniversite okuduğu yer), Oran şehrini oradaki turistlik yerleri, anıtları , tarihi yerleri anlattı, oyunlarından, insanlarından bahsetti. Sonra kalk Paris'e gidelim dedi , yazarlık zamanlarını anlattı. Yazarları eleştirdi. Kendisine de 'uyumsuz yazar' dedi. Daha sonra ise, bindirdi bir gemiye, gemi günlükleri dediği bölümde, okyanus okyanus gezdirdi. Sonsuz mavilerlerle, insanın gizemlerini, tutkularını ve özlemlerini birleştirdi.
" Umutsuzluk sessizdir, gözler konuşacak olursa, sessizlik bile bir anlam saklar.
Gerçek umutsuzluk ise can çekişme , mezar ya da uçurumdur..."
July 17, 2018
Ποτέ δεν μου άρεσε να βάζω βαθμολογία στα βιβλία, και για κάποια νιώθω ακόμη πιο άβολα.
Αυτή η συλλογή κειμένων ήταν περίεργ��. Δεν μπορώ να τα πω διηγήματα, τουλάχιστον όχι όλα, και είχαν μεγάλη διαφορά μεταξύ τους ως προς την αξία τους. Δεν θα πω καν τη λογοτεχνική τους αξία, αξία γενικά. Ήταν κάποια που είπα "μα γιατί το διαβάζω τώρα αυτό;". Τίποτα. Και ήταν κάποια άλλα που με έκαναν να νιώσω κάτι ανεξήγητο, κάτι πολύ υψηλό και άπιαστο και γι' αυτά ακριβώς τα κείμενα συμπάθησα -επιτέλους!- τον Καμύ.
Ήθελα να φτιάξει η σχέση μας, ήθελα να τον δω με καλό μάτι, γιατί τα άλλα δύο βιβλία του που είχα διαβάσει δεν μου είχαν κάνει καλή εντύπωση. Αλλά ήξερα ότι κάτι είχε να μου πει. Ε, τώρα θα τον ψάξω για τα καλά, γιατί ξέρω πως ακόμα και αν δεν με συγκινεί ως λογοτέχνης, έχει να μου πει πολλά ως άνθρωπος.
Αυτή η συλλογή κειμένων ήταν περίεργ��. Δεν μπορώ να τα πω διηγήματα, τουλάχιστον όχι όλα, και είχαν μεγάλη διαφορά μεταξύ τους ως προς την αξία τους. Δεν θα πω καν τη λογοτεχνική τους αξία, αξία γενικά. Ήταν κάποια που είπα "μα γιατί το διαβάζω τώρα αυτό;". Τίποτα. Και ήταν κάποια άλλα που με έκαναν να νιώσω κάτι ανεξήγητο, κάτι πολύ υψηλό και άπιαστο και γι' αυτά ακριβώς τα κείμενα συμπάθησα -επιτέλους!- τον Καμύ.
Ήθελα να φτιάξει η σχέση μας, ήθελα να τον δω με καλό μάτι, γιατί τα άλλα δύο βιβλία του που είχα διαβάσει δεν μου είχαν κάνει καλή εντύπωση. Αλλά ήξερα ότι κάτι είχε να μου πει. Ε, τώρα θα τον ψάξω για τα καλά, γιατί ξέρω πως ακόμα και αν δεν με συγκινεί ως λογοτέχνης, έχει να μου πει πολλά ως άνθρωπος.
November 9, 2022
It was the first non-negativity-free book by Albert Camus, where he tried to curb his existential crises by taking refuge in nature. He took existentialism in a very positive way and enlightened me that another solution to derealization is to surrender to the perfect harmony of nature. It was a heartwarming book written in a wonderful language.
August 1, 2023
"Si hagués de morir, voltat de muntanyes fredes, ignorat del món, havent els meus abominat de mi, trobant-me, en fi, al límit de les pròpies forces, la mar, al darrer instant, vindria a omplir la meva cel·la, m'aguantaria per damunt de mi mateix i m'ajudaria a morir sense odi."
April 8, 2020
Minotaurul sau Halta Oran
„Nu mai există deșerturi. Nu mai există insule. Cu toate acestea, începem să simțim nevoia lor. Uneori, ca să înțelegi lumea, trebuie să te întorci de la ea; pentru a-i servi mai bine pe oameni, trebuie să-i ții o clipă la distanță.”
DESCARTES: „Primul [precept] era să nu accept niciodata drept adevărat un lucru înainte ca adevărul lui să apară drept evident cunoașterii mele.”
Migdalii
„În fața uriașei partide angajate, să nu uităm în orice caz tăria de caracter. Nu vorbesc despre aceea care se însoțește cu încruntări și amenințări pe estradele electorale. Ci despre aceea care, albă și plină de sevă, rezistă tuturor vânturilor mării. Pentru că, în iarna lumii, ea va pregăti fructul.”
Prometeu în infern
LUCIAN, PROMETEU IN CAUCAZ: „Mi se părea că divinitatea este imperfectă atâta vreme cât nu i se poate opune nimic.”
Mic ghid pentru orașele fără trecut
„Nu, hotărât, nu vă duceți acolo dacă simțiți în pieptul vostru o inimă călâie și dacă sufletul vostru este o jivină săracă! Dar, pentru cei care cunosc sfâșierile între da și nu, între amiezi și miezul nopții, între revoltă și iubire, pentru cei, în sfârșit, care iubesc rugurile în fața mării, există, acolo, o flacără care îi așteaptă.”
Exilul Elenei
HERACLIT: „Prezumție, regres al progresului.”
„Atât spiritul istoric, cât și artistul vor să refacă lumea. Dar artistul, printr-o obligație firească lui, își cunoaște limita în timp ce spiritul istoric le ignoră. Iată de ce sfârșitul celui din urmă este tirania, în timp ce pasiunea celui dintâi este libertatea. Toți cei care astăzi luptă pentru libertate, luptă, în ultimă instanță, pentru frumusețe.”
„Și de astă dată, zidurile cumplite ale cetății moderne se vor nărui pentru a descătușa, „suflet senin precum liniștea mărilor„, frumusețea Elenei.”
Întoarcere la Tipasa
„Dezorientat, rătăcind pe câmpul însingurat și umed, încercam să regăsesc măcar acea putere, până acum credincioasă, care mă ajută să accept ceea ce există odată ce am recunoscut ca nu o pot schimba. Și, într-adevăr, nu puteam să mă mai întorc pe albia timpului și nici să redau lumii chipul pe care îl iubisem și care pierise într-o singură zi, cu multă vreme în urmă.”
[...]
„Știam prea bine că elanul pe care venisem să-l caut aici nu-l înalță decât pe cel care nu știe că este gata să se avânte. Nu poate fi iubire fără puțină inocență.”
[...]
„Pe promontoriul îndrăgit odinioară, între coloanele umede ale templului nimicit, mi se părea că umblu în urma cuiva ai cărui pași îi auzeam pe dale și pe mozaicuri, dar pe care niciodată nu-l voi mai ajunge.”
„...potoleam în mine îndoita însetare ce nu poate fi amăgită multa vreme fără ca ființa să nu se usuce, vreau să spun setea de a iubi și aceea de a admira. Căci a nu fi iubit înseamnă doar un nenoroc: a nu iubi nimic înseamnă nefericire. Astăzi, această nefericire ne ucide pe toți.”
„În toiul iernii, aflam în sfârșit că port în mine o vară de neînvins.”
Marea cât mai aproape (Jurnal de bord)
„Astfel, eu care nu stăpânesc nimic, care mi-am dăruit averea, care îmi ridic cortul în preajma tuturor caselor mele, sunt totuși un răsfățat atunci când vreau, ridic ancora la orice oră, deznădejdea mă ocolește. Deznădăjduitul nu are patrie, dar eu știu că marea mă precede și ma urmează oricând, am o nebunie la îndemână. Cei care se iubesc și trăiesc departe unii de alții pot trăi în durere, dar asta nu-i totuna cu deznădejdea: ei știu că iubirea există. Iată de ce sufăr, cu ochii uscați, din princina exilului. Mai aștept. Vine o zi, în sfârșit...”
„Valurile vin dinspre răsăritul nevăzut, unul câte unul, cu răbdare; ajung la noi și, cu răbdare, pornesc din nou mai departe spre apusul necunoscut, unul câte unul. Înaintare îndelungată, fără început, fără sfârșit... Râul și fluviul trec, marea trece și râmane. Așa ar trebui să fie și iubirea, credincioasă și fugară. Eu mă cunun cu marea.”
„Fermecătoare spaimă de a fi, vecinătate dulce a unei primejdii al cărei nume nu-l cunoaștem, oare a trăi înseamnă a goni spre propria noastră pierzanie? Din nou, fără de răgaz, să gonim spre pierzania noastră.
Întotdeauna mi s-a părut că trăiesc în largul mării, primejduit, în inima unei fericiri regești.”
„Nu mai există deșerturi. Nu mai există insule. Cu toate acestea, începem să simțim nevoia lor. Uneori, ca să înțelegi lumea, trebuie să te întorci de la ea; pentru a-i servi mai bine pe oameni, trebuie să-i ții o clipă la distanță.”
DESCARTES: „Primul [precept] era să nu accept niciodata drept adevărat un lucru înainte ca adevărul lui să apară drept evident cunoașterii mele.”
Migdalii
„În fața uriașei partide angajate, să nu uităm în orice caz tăria de caracter. Nu vorbesc despre aceea care se însoțește cu încruntări și amenințări pe estradele electorale. Ci despre aceea care, albă și plină de sevă, rezistă tuturor vânturilor mării. Pentru că, în iarna lumii, ea va pregăti fructul.”
Prometeu în infern
LUCIAN, PROMETEU IN CAUCAZ: „Mi se părea că divinitatea este imperfectă atâta vreme cât nu i se poate opune nimic.”
Mic ghid pentru orașele fără trecut
„Nu, hotărât, nu vă duceți acolo dacă simțiți în pieptul vostru o inimă călâie și dacă sufletul vostru este o jivină săracă! Dar, pentru cei care cunosc sfâșierile între da și nu, între amiezi și miezul nopții, între revoltă și iubire, pentru cei, în sfârșit, care iubesc rugurile în fața mării, există, acolo, o flacără care îi așteaptă.”
Exilul Elenei
HERACLIT: „Prezumție, regres al progresului.”
„Atât spiritul istoric, cât și artistul vor să refacă lumea. Dar artistul, printr-o obligație firească lui, își cunoaște limita în timp ce spiritul istoric le ignoră. Iată de ce sfârșitul celui din urmă este tirania, în timp ce pasiunea celui dintâi este libertatea. Toți cei care astăzi luptă pentru libertate, luptă, în ultimă instanță, pentru frumusețe.”
„Și de astă dată, zidurile cumplite ale cetății moderne se vor nărui pentru a descătușa, „suflet senin precum liniștea mărilor„, frumusețea Elenei.”
Întoarcere la Tipasa
„Dezorientat, rătăcind pe câmpul însingurat și umed, încercam să regăsesc măcar acea putere, până acum credincioasă, care mă ajută să accept ceea ce există odată ce am recunoscut ca nu o pot schimba. Și, într-adevăr, nu puteam să mă mai întorc pe albia timpului și nici să redau lumii chipul pe care îl iubisem și care pierise într-o singură zi, cu multă vreme în urmă.”
[...]
„Știam prea bine că elanul pe care venisem să-l caut aici nu-l înalță decât pe cel care nu știe că este gata să se avânte. Nu poate fi iubire fără puțină inocență.”
[...]
„Pe promontoriul îndrăgit odinioară, între coloanele umede ale templului nimicit, mi se părea că umblu în urma cuiva ai cărui pași îi auzeam pe dale și pe mozaicuri, dar pe care niciodată nu-l voi mai ajunge.”
„...potoleam în mine îndoita însetare ce nu poate fi amăgită multa vreme fără ca ființa să nu se usuce, vreau să spun setea de a iubi și aceea de a admira. Căci a nu fi iubit înseamnă doar un nenoroc: a nu iubi nimic înseamnă nefericire. Astăzi, această nefericire ne ucide pe toți.”
„În toiul iernii, aflam în sfârșit că port în mine o vară de neînvins.”
Marea cât mai aproape (Jurnal de bord)
„Astfel, eu care nu stăpânesc nimic, care mi-am dăruit averea, care îmi ridic cortul în preajma tuturor caselor mele, sunt totuși un răsfățat atunci când vreau, ridic ancora la orice oră, deznădejdea mă ocolește. Deznădăjduitul nu are patrie, dar eu știu că marea mă precede și ma urmează oricând, am o nebunie la îndemână. Cei care se iubesc și trăiesc departe unii de alții pot trăi în durere, dar asta nu-i totuna cu deznădejdea: ei știu că iubirea există. Iată de ce sufăr, cu ochii uscați, din princina exilului. Mai aștept. Vine o zi, în sfârșit...”
„Valurile vin dinspre răsăritul nevăzut, unul câte unul, cu răbdare; ajung la noi și, cu răbdare, pornesc din nou mai departe spre apusul necunoscut, unul câte unul. Înaintare îndelungată, fără început, fără sfârșit... Râul și fluviul trec, marea trece și râmane. Așa ar trebui să fie și iubirea, credincioasă și fugară. Eu mă cunun cu marea.”
„Fermecătoare spaimă de a fi, vecinătate dulce a unei primejdii al cărei nume nu-l cunoaștem, oare a trăi înseamnă a goni spre propria noastră pierzanie? Din nou, fără de răgaz, să gonim spre pierzania noastră.
Întotdeauna mi s-a părut că trăiesc în largul mării, primejduit, în inima unei fericiri regești.”
August 5, 2022
Albert Camus'un 1955 yılında, yani Yabancı ile Sisifos Söyleni'nden 12 yıl, Veba'dan 7 yıl, Başkaldıran İnsan'dan 3 yıl sonra yayınladığı bir kitaptır. Farklı zamanlarda yazdığı denemelerini bir araya getiren Albert Camus, diğer yapıtlarında verdiği cevaplarla ve Kafa karışıklıklarıyla konuşur bu kitapta. Hep yaptığı gibi, bağlantılıdır diğer yapıtlarına. Onu bilenin, tanıyanın göreceği bir bağ. Okuyucuya bir düğüm daha atar, yapıtları arasında attığı düğümleri takip etmesi üzere. Camus'u tanıma evresi için diğer kitapları okuduktan sonra okunması gereken bir kitap diyebilirim.
Alıntı:
"Tel örgüleri ona bakarak geçip yıkıntılar arasına giriyorum en sonunda. Ve aralığın şanlı ışığı altında, tamı
tamına bulmaya geldiğimi ve zamana ve dünyaya karşın, bu ıssız doğada bana, gerçekten yalnızca bana sunulmuş
olanı buldum, yaşamda yalnız bir iki kez olabilirdi böylesi, bundan sonra da insan isteğine kavuştuğunu düşünebilirdi. Her yanına zeytinler saçılmış pazaryerinden,
aşağıda köy görünüyordu. Hiçbir gürültü gelmiyordu buradan; duru havada hafif dumanlar yükselmekteydi.
Deniz de susuyordu, kıvılcımlar saçan, soğuk bir ışığın
kesintisiz akışı altında soluğu kesilmişti sanki. Günün kırılgan şanını Chenoua'dan gelen bir horoz sesi kutsuyordu yalnızca. Yıkıntıların bulunduğu yanda, gözün uzanabildiğince uzaklarda, billursu havanın saydamlığında
yalnızca çiçek bozuğu taşlar ve pelinler, ağaçlar ve kusursuz sütunlar görünüyordu. Öyle görünüyordu ki, hesaplanması olanaksız bir an için sabah donmuş, güneş
durmuştu. Bu ışık ve sessizlik içinde, azgınlık ve gece
yılları ağır ağır eriyordu. Sanki uzun zamandır durmuş
yüreğim usul usul yeniden çarpmaya başlıyormuş gibi,
içimde neredeyse unutulmuş bir sesi dinliyordum. Şimdi uyanmış, sessizliği oluşturan ayrımsanmaz sesleri birer birer tanıyordum: kuşların kesintisiz sesi, kayalıkların
dibinde denizin hafif ve kısa iç çekişleri, ağaçların titreşimi, sütunların kör şarkısı, pelinlerin, ürkek kertenkelelerin hışırtısı. Bunu işitiyordum, içimde yükselen mutlu
dalgaları da dinliyordum. Bana öyle geliyordu ki, en sonunda, hiç değilse bir anlığına, limana gelmiştim ve bu
an bundan böyle hiç bitmeyecekti. Ama az sonra gözle görülür biçimde güneş bir basamak yükseldi. Bir karatavuk kısa bir giriş yaptı, hemen arkasından da dört bir yandan, bir güç, bir sevinç, şen bir uyumsuzluk, sonsuz
bir kendinden geçişle kuşların şarkısı patladı. Gün yeniden yürümeye başladı. Akşama dek taşıyacaktı beni.
Öğleyin, son günlerin azgın dalgalarının çekilirken
bıraktığı bir köpükle örtülmüş gibi siğilotlarıyla örtülü,
yarı kumluk yokuşlar üzerinden, bu saatte bitkin bir deviniyle ancak şöyle bir yükselen denize bakıyor, uzun
süre dindirilmedi mi varlığı kurutan iki susuzluğu gideriyordum, sevme ve hayran olma susuzluğunu."
Alıntı:
"Tel örgüleri ona bakarak geçip yıkıntılar arasına giriyorum en sonunda. Ve aralığın şanlı ışığı altında, tamı
tamına bulmaya geldiğimi ve zamana ve dünyaya karşın, bu ıssız doğada bana, gerçekten yalnızca bana sunulmuş
olanı buldum, yaşamda yalnız bir iki kez olabilirdi böylesi, bundan sonra da insan isteğine kavuştuğunu düşünebilirdi. Her yanına zeytinler saçılmış pazaryerinden,
aşağıda köy görünüyordu. Hiçbir gürültü gelmiyordu buradan; duru havada hafif dumanlar yükselmekteydi.
Deniz de susuyordu, kıvılcımlar saçan, soğuk bir ışığın
kesintisiz akışı altında soluğu kesilmişti sanki. Günün kırılgan şanını Chenoua'dan gelen bir horoz sesi kutsuyordu yalnızca. Yıkıntıların bulunduğu yanda, gözün uzanabildiğince uzaklarda, billursu havanın saydamlığında
yalnızca çiçek bozuğu taşlar ve pelinler, ağaçlar ve kusursuz sütunlar görünüyordu. Öyle görünüyordu ki, hesaplanması olanaksız bir an için sabah donmuş, güneş
durmuştu. Bu ışık ve sessizlik içinde, azgınlık ve gece
yılları ağır ağır eriyordu. Sanki uzun zamandır durmuş
yüreğim usul usul yeniden çarpmaya başlıyormuş gibi,
içimde neredeyse unutulmuş bir sesi dinliyordum. Şimdi uyanmış, sessizliği oluşturan ayrımsanmaz sesleri birer birer tanıyordum: kuşların kesintisiz sesi, kayalıkların
dibinde denizin hafif ve kısa iç çekişleri, ağaçların titreşimi, sütunların kör şarkısı, pelinlerin, ürkek kertenkelelerin hışırtısı. Bunu işitiyordum, içimde yükselen mutlu
dalgaları da dinliyordum. Bana öyle geliyordu ki, en sonunda, hiç değilse bir anlığına, limana gelmiştim ve bu
an bundan böyle hiç bitmeyecekti. Ama az sonra gözle görülür biçimde güneş bir basamak yükseldi. Bir karatavuk kısa bir giriş yaptı, hemen arkasından da dört bir yandan, bir güç, bir sevinç, şen bir uyumsuzluk, sonsuz
bir kendinden geçişle kuşların şarkısı patladı. Gün yeniden yürümeye başladı. Akşama dek taşıyacaktı beni.
Öğleyin, son günlerin azgın dalgalarının çekilirken
bıraktığı bir köpükle örtülmüş gibi siğilotlarıyla örtülü,
yarı kumluk yokuşlar üzerinden, bu saatte bitkin bir deviniyle ancak şöyle bir yükselen denize bakıyor, uzun
süre dindirilmedi mi varlığı kurutan iki susuzluğu gideriyordum, sevme ve hayran olma susuzluğunu."
November 27, 2021
A wonderful collection of short essays detailing a man’s journey to greater meaning
In Summer, Camus recounts his life experiences in the various places he has lived with such vividness that you can’t help but being drawn into his journey to find greater meaning and understanding.
As he moves through his journey from the simple town of Oran to life in Paris and back through the Algerian countryside you gain a sense that this journey of his first began inward gradually stretching outward and back to his hometown on the coast of Algeria where he recounts his more pleasant years as a child.
In amongst his travels in Algeria he gives great level detail as to the degree of contemplation he is going through of either joining life back in Europe or seeking perhaps a more honest way to live hence his trip taking him back to his childhood.
Intertwined with his travels are his magnificent descriptions of the Algerian landscape and most notably those pertained in the essay The Almond Trees, but literally Summer is dotted with such incredible descriptions.
Of the essays I found The Almond Trees, Enigma, Sea log book along with his time in Oran, a sleepy town that emulates the life of much larger, glorious cities to be my most favourite passages.
He ends Summer with the essay Sea Log Book which I find most befitting as he chooses to continue with his onward voyage in search for meaning and understanding listening to what the inner most secrets of what the human spirit can reveal to you in this otherwise concrete still world where the past still prevails in the present.
Overall, Summer is a wonderful mosaic of sublime and pensive essays. A literary masterpiece worth your attention.
In Summer, Camus recounts his life experiences in the various places he has lived with such vividness that you can’t help but being drawn into his journey to find greater meaning and understanding.
As he moves through his journey from the simple town of Oran to life in Paris and back through the Algerian countryside you gain a sense that this journey of his first began inward gradually stretching outward and back to his hometown on the coast of Algeria where he recounts his more pleasant years as a child.
In amongst his travels in Algeria he gives great level detail as to the degree of contemplation he is going through of either joining life back in Europe or seeking perhaps a more honest way to live hence his trip taking him back to his childhood.
Intertwined with his travels are his magnificent descriptions of the Algerian landscape and most notably those pertained in the essay The Almond Trees, but literally Summer is dotted with such incredible descriptions.
Of the essays I found The Almond Trees, Enigma, Sea log book along with his time in Oran, a sleepy town that emulates the life of much larger, glorious cities to be my most favourite passages.
He ends Summer with the essay Sea Log Book which I find most befitting as he chooses to continue with his onward voyage in search for meaning and understanding listening to what the inner most secrets of what the human spirit can reveal to you in this otherwise concrete still world where the past still prevails in the present.
Overall, Summer is a wonderful mosaic of sublime and pensive essays. A literary masterpiece worth your attention.
April 6, 2022
Hasta el momento no me había encontrado con una obra de Camus que estuviera dotada de un carácter manifiestamente personal. En los textos que conforman este libro, escritos a mediados del año 1950, Camus hace referencia a muchas impresiones que tiene, para el momento de plasmarlo en letras, acerca de lugares, pensamientos y experiencias en su pasado, enlazadas de modo encantador con el absurdo que representa su filosofía, y que dota a sus disertaciones de un carácter que se mueve constantemente entre lo reflexivo, lo artístico y la nostalgia.
Como es de esperarse, constantes alusiones a Grecia y a su mitología (que, tengo que admitir, me quedo corta en muchas ocasiones porque no tengo suficiente recorrido al respecto). Reconozco que una de las fuerzas más grandes que tienen estos textos está muy relacionada con los paisajes descritos (impresión particular) y, particularmente, con la significación simbólica del verano.
Todos estos textos tienen un no-se-qué que me resulta muy encantador, ya que encontré contrastes que me resultaron en emociones muy vívidas en demasiados momentos de la lectura:
El Minotauro o el alto de Orán (1949), Pequeña guía para ciudades sin pasado (1947) y Retorno a Tipasa (1953) son los textos en los que se denota un mayor énfasis en lo que evocan ciertos lugares para el autor, teniendo en cuenta las experiencias de lo ya vivido en comparación con lo actual.
De Prometeo en los infiernos (1946) y El exilio de Helena (1948) no puedo decir mucho a fondo, pues, como mencioné, es trascendental para su entera compresión tener claridad en cuanto a muchos puntos de la mitología griega.
El enigma (1950) –mi favorito de la colección- y El mar, aún más cerca (1953) son textos que, primero, alabo ¡porque tienen una prosa bellísima! El encanto de la sensibilidad absurda, llena de aparentes contradicciones en sí misma, dotada de un carácter excesivamente humano, me resultó fascinante.
Como es de esperarse, constantes alusiones a Grecia y a su mitología (que, tengo que admitir, me quedo corta en muchas ocasiones porque no tengo suficiente recorrido al respecto). Reconozco que una de las fuerzas más grandes que tienen estos textos está muy relacionada con los paisajes descritos (impresión particular) y, particularmente, con la significación simbólica del verano.
Todos estos textos tienen un no-se-qué que me resulta muy encantador, ya que encontré contrastes que me resultaron en emociones muy vívidas en demasiados momentos de la lectura:
El Minotauro o el alto de Orán (1949), Pequeña guía para ciudades sin pasado (1947) y Retorno a Tipasa (1953) son los textos en los que se denota un mayor énfasis en lo que evocan ciertos lugares para el autor, teniendo en cuenta las experiencias de lo ya vivido en comparación con lo actual.
De Prometeo en los infiernos (1946) y El exilio de Helena (1948) no puedo decir mucho a fondo, pues, como mencioné, es trascendental para su entera compresión tener claridad en cuanto a muchos puntos de la mitología griega.
El enigma (1950) –mi favorito de la colección- y El mar, aún más cerca (1953) son textos que, primero, alabo ¡porque tienen una prosa bellísima! El encanto de la sensibilidad absurda, llena de aparentes contradicciones en sí misma, dotada de un carácter excesivamente humano, me resultó fascinante.
January 31, 2023
pour être honnête il y a beaucoup de choses que je n’ai pas comprises à leur juste valeur (notamment les références philosophiques et celles qui se rapportent à la mythologie grecque) et il faudrait que je lise des analyses littéraires pour compléter ma compréhension du texte, mais ça ne change rien au fait que j’ai adoré cette petite lecture. j’aime énormément la plume de camus et c’est toujours un plaisir de lire ses mots. je trouve qu’il transmet à merveille ses sentiments et que ses écrits transpirent le réel. j’ai particulièrement aimé retour à tipasa
“au milieu de l’hiver, j’apprenais enfin qu’il y avait en moi un été invincible”
“au milieu de l’hiver, j’apprenais enfin qu’il y avait en moi un été invincible”
May 15, 2015
Ατόφιο, ξεκάθαρο, δίκαιο πεντάρι. Το καλοκαίρι είναι όντως αήττητο και ο Αλγερινός το διατύπωσε αυτό όσο πιο πειστικά γίνεται.
May 25, 2020
No recordaba lo gran escritor que es Albert Camus. "Verano" es un canto a la luz, al mar, a la juventud perdida y los lugares que se abandonan. Una hermosa elegía por su querida Orán y otros paisajes argelinos, y al territorio de los mitos.
June 21, 2017
This sample of Camus' philosophical essays should not just be read, but reread. Therefore my comments here do not form a review, just a view. His writing and thoughts are deceptively simple, yet rich and thoughtprovoking. He often contrasts Europe and Algeria, his country of birth, as well as the ancient and the modern world. His depiction of boxing in the extended essay appearing first in this selection, 'Minotaur or the halt at Oran', intrigues even me, who abhors boxing as activity. The most memorable sentence comes in one of the best of these eight essays, 'Helen's exile': 'All those who are fighting today for liberty are in the final analysis fighting for beauty.' That is a text / verse I can live by.
Camus se filosofiese essays stem jou tot nadenke - dit moet meermale gelees word sodat dit kan insink. 'Helen's exile' staan vir my uit, veral die sin wat sê: 'Almal wat vandag veg vir vryheid, veg ten slotte vir skoonheid.' Dit klink na my nuwe slagspreuk!
Camus se filosofiese essays stem jou tot nadenke - dit moet meermale gelees word sodat dit kan insink. 'Helen's exile' staan vir my uit, veral die sin wat sê: 'Almal wat vandag veg vir vryheid, veg ten slotte vir skoonheid.' Dit klink na my nuwe slagspreuk!
Displaying 1 - 30 of 200 reviews