Fortăreața albă e un roman istoric, cu care mi-am bătut capul și la prima, și la a doua lectură. Bine scris, cu imagini pregnante, cu un Istanbul mai degrabă fantasmagoric decît real. Greu de priceput și interpretat. Pare, mai degrabă, un joc lipsit de o miză evidentă. Înșir mai jos momentele principale dintr-un roman ambiguu, pe tema dublului, a perechii și, probabil, a furtului de identitate. Naratorul trimite la povestirile lui Edgar Allan Poe („William Wilson”) și Dostoievski („Dublul”). Ar fi de adăugat și textul lui Jorge Luis Borges, „Celălalt”...
1. Pe comentatorii englezi, titlul The White Castle i-a trimis imediat la Kafka, dar asta mai mult i-a încurcat. Nu văd nici o afinitate între romanului lui Pamuk și Castelul lui Kafka. Nu există nici un temei pentru o astfel de comparație.
2. Sigur că este și „o fabulă filosofică” despre identitatea personală, fară multe speculații și digresiuni abstracte. Acțiunea romanului se petrece cîndva în secolul al XVII-lea (pe la 1640-1675, să spunem), secolul lui Descartes, cu al său „ego cogito”, secolul întrebării „Cine sînt eu?”.
3. O narațiune la persoana întîi (naratorul e italian) despre un tînăr savant italian; pe drumul dintre Veneția și Napoli este răpit de pirații turci, apoi întemnițat la Istanbul. Îi convinge pe răpitori că e un medic priceput, cu studii serioase în universitățile italiene. Își tratează colegii de detenție cu succes și e admirat de pașa Sadîk. Acesta îl prezintă unui prieten, Hogea (= învățat, maestru), un om de știință excentric și exaltat.
4. Tînărul italian e intrigat de asemănarea fizică dintre ei: „Cel care intrase în odaie semăna ciudat de mult cu mine. S-ar fi zis că în locul lui mă aflam chiar eu! Aşa am gîndit în prima clipă. Era ca şi cum cineva care voia să-mi joace o festă m-ar fi făcut să mai intru o dată pe uşă” (p.26). Fac cunoștință.
5. Hogea este un studios entuziast și agitat, vrea să învețe tot ceea ce naratorul asimilase în școlile din Apus. După ce prinsul italian îl va instrui și-l va învăța totul, va fi eliberat din robie.
6. Amîndoi se pun pe studiu și lecturi: „Aşa am început să trudim, ca doi elevi silitori, ca doi fraţi buni care-şi fac lecţiile cu rîvnă” (p.39); „După şase luni, nu mai eram doi oameni care studiau şi progresau împreună. EI gîndea, în vreme ce eu nu făceam altceva decît să-i amintesc unele amănunte sau să-l ajut să revadă ceea ce ştia deja” (p.40).
7. Pe Hogea îl obsedează o întrebare: cine este el cu adevărat? Ce-l deosebește de ceilalți indivizi? La îndemnul lui Hogea, își consemnează amîndoi biografiile: „Astfel, în răstimp de două luni, am aflat despre viaţa lui cît nu izbutisem să aflu în unsprezece ani” (p.78). Apoi naratorul adaugă: „L-am încurajat să continue, poate şi pentru că simţeam, încă de pe atunci, că aveam să-mi însuşesc mai apoi felul lui de a fi şi povestea vieţii lui” (p.79).
8. Trăiesc în Istanbul un episod de ciumă bubonică: „În oraș se ivise ciuma” (p.88). Italianul îi explică lui Hogea măsurile care se iau în Europa cînd izbucnește o molimă: respectarea igienei, separarea și carantina: „Am vrut să se lepede de zadarnica trufie a neînfricării: mi-am dezvăluit toate cunoştinţele medicale” (p.90).
9. Treptat își dau seama că încep să se confunde, asemănarea devine identitate. Despuiați, se uită amîndoi în oglindă. Par întru totul asemenea: „El trebuia să fie ca mine. Amîndoi eram unul!” (p.103). Hogea îi declară: „Acum știu în ce fel te-am speriat. Eu am devenit tu” (p.105). „Nu înceta să îmi repete că eu eram el și că el era eu” (p.107). La sfîrșitul epidemiei, se împlinesc 15 ani de cînd Venețianul e captiv / rob la turci.
10. Hogea e numit de Padișah Mai-marele astrologilor, „astrolog imperial”. Visul lui însă este să construiască „o armă uriașă, care să-i gonească pe toți” (p.133). Padișahul îi cere Hogei să construiască această „armă de necrezut” (p.138). Muncește la ea șase ani. Cînd, peste un lung răstimp, izbucnește un război cu Țara Leșilor, Hogea e chemat să-și aducă arma în tabăra de la Edirne. Uriașa mașinărie îi înspăimîntă pe soldați.
11. Merg la curte împreună. Padișahul observă asemănarea uluitoare dintre ei și începe să se întrebe „cît din Hogea era Hogea şi cît eram eu, aşa cum se întreba şi cît din mine eram eu şi cît era Hogea” (p.143). Naratorul își spune uimit: „îmi venea să cred că, fără să ne dăm seama, personalitatea mea se desprinsese de mine şi se contopise cu cea a Hogei, iar personalitatea Hogei se contopise cu a mea” (p.144).
12. Călătoresc pe Dunăre. Ajung în fața fortăreței albe. Vederea ei îi uluiește pe toți: „Am văzut fortăreaţa după ce a asfinţit soarele… Era aşezată pe o coamă destul de înaltă; soarele care apunea îşi arunca roşeaţa nedesluşită asupra turnurilor pe care fluturau flamuri, dar ea era albă - albă ca neaua şi frumoasă. Nu pot spune de ce, dar m-am gândit că doar în vise mai poţi vedea asemenea lucruri minunate, de neatins” (p.177). Toți simt că cetățuia e de necucerit, inviolabilă. Arma lui Hogea nu e de nici un folos.
13. Hotărăsc să-și schimbe straiele între ei și se despart: „Ne-am schimbat veşmintele între noi, fără a ne lăsa cuprinşi de nelinişte şi fără a scoate o vorbă. I-am dat inelul meu şi medalionul pe care izbutisem să-l ţin la fereală de el vreme de ani de zile. Inlăuntrul lui se aflau portretul străbunicii mele dinspre mamă şi o şuviţă din părul logodnicei mele, care încărunţise de la sine. Cred că i-a plăcut, pentru că şi l-a atîrnat la gît. Apoi a ieşit din cort şi dus a fost. L-am urmărit cum se pierdea, puţin cîte puţin, în ceaţa tăcută...” (pp.179-180).
14. Hogea (sau dublul lui) se stabilește la Veneția: „Aveam o poveste care s-ar fi putut să-i placă, despre doi oameni care îşi luaseră locul unul celuilalt” (p.190). Bun, și-au schimbat între ei identitățile. Și ce pot deduce din asta? Deocamdată, nu găsesc un răspuns. (note provizorii, 7.09.24, s).